Despre calomnia "utilă" pe la '48

Bătăliile politice sînt întotdeauna marcate de înfruntări „sîngeroase“, în care rareori se varsă sînge, dar deseori limbajul atinge culmile indecenţei. De altminteri, frumoasele foloase ale puterii şi necesitatea exacerbării masculinităţii obligă lumea bărbaţilor să se angajeze în lupta politică, iar adversitatea este, fără doar şi poate, o cale de progres (oricare ar fi el). Oamenii vremurilor paşoptiste nu precupeţesc nici un efort şi nici un moment pentru a se bălăcări, calomnia unii pe alţii. Odată taberele stabilite, consulatele ruseşti de la Iaşi şi Bucureşti, administraţia de la Sankt Petersburg, administraţia de la Ţarigrad (Istanbul), gazetele Europei, susţinătorii politici de la Paris sau Berlin sînt cu toţii invadaţi de memorii nesfîrşite, în care calomnia ocupa un loc principal.

Domnii şi boierii, oamenii politici ai acelor timpuri, descriu în termeni sumbri situaţia din ţară, uitînd, strategic, că fiecare dintre ei a contribuit în egală măsură la construirea unei vieţi politice dezagreabile. Desfiinţarea adversarului este o tactică generală. Celălalt nu are niciodată calităţi, celălalt nu poate fi decît un pericol eminent pentru biata modernitate ce se construieşte cu greu, celălalt nu poate reprezenta nicidecum o soluţie, o altă cale, o speranţă. Expertiza şi experienţa celorlalţi nu pot fi decît pietre de moară pentru evoluţia politică a bietelor noastre provincii, şi aşa înapoiate în raport cu luminoasa Europă. Cît despre caractere... aici sînt scoase de prin cufere mici amănunte din viaţa privată a fiecăruia, capabile să susţină meschinăria, avariţia, cupiditate, micimea, galantomia, prevaricaţiunea, vanitatea, ifosele, apetenţele spre lux şi multe altele care se vor vedea mai jos.

Nicolae Suţu, unul dintre cei mai importanţi dregători ai Moldovei, fiu de domn, cu o importantă educaţie, mai ales în domeniul ştiinţelor economice, nu prea are cuvinte de laudă cu privire la colegii şi amicii săi de generaţie. De-o vanitate fără margini, Nicolae Suţu îi încondeiază în memoriile sale pe toţi marii oameni politici ai Moldovei. Iată cum se apleacă cu furie literară asupra lui Theodor Balş : „om nul, inutil, fără nici un merit, neştiind nici să scrie, dar nici să vorbească vreo limbă străină, neavînd nici o opinie proprie, aruncîndu-se cu încăpăţînare în apărarea unor cauze efemere construite de alţii, adulator al puterii, se foloseşte de demnitatea sa doar pentru a-şi arăta epoleţii şi a suna din pinteni“. Or, Theodor Balş este marele hatman al Moldovei, un fel de ministru al Apărării de astăzi. Sau: chiar dacă recunoaşte oareşce calităţi la Costache Conachi, pentru o vreme şeful Departamentului de Justiţie (1834), nu se poate abţine să nu precizeze că mizeria din conacul boierului atinge culmile „abjecţiei“.

Dar dacă aceste caracterizări se ascund în paginile de memorii ale boierului vanitos, nu acelaşi lucru se poate spune despre calomniile politice utile menite a înnegri pagini şi pagini de memorii adresate diferitelor puteri străine. Pentru Mihai vodă Sturdza, întreaga opoziţie (şi mare parte dintre oamenii cu care a colaborat la un moment dat, înainte de a deveni opozanţi) nu este decît una incompetentă şi plină de toate defectele umane: logofătul Constantin Sturdza este „un om de o indolenţă şi de o incapacitate rar întîlnite, datorîndu-şi supravieţuirea surorii sale“, postelnicul Alexandru Mavrocordat este mai întîi de toate „plin de datorii“, astfel încît soţia, „un model de virtute“, s-a văzut obligată să-şi reclame zestre, apoi este „de o ignoranţă strigătoare la cer, mai ales că se crede poet, fără să ştie să scrie corect nici măcar o singură propoziţie în nici o limbă“, şi ce-ar mai fi de spus cînd declară peste tot că este „omul lui Louis-Philippe“. Alexandru Rosetti se găseşte în aceeaşi stare de ruină financiară, căreia i se adaugă „o imoralitate şi o impertinenţă de netăgăduit“. Rămîne Constantin Balş, „fără casă, fără masă“, cu averea pierdută, dar aspirînd „la toate onorurile, la toate dregătoriile, extenuîndu-se şi luptînd din răsputeri să le obţină, fără a fi capabil să pună împreună două idei“ (3 noiembrie 1835).

În Valahia, lucrurile se învîrt în jurul aceloraşi cuvinte „utile“ ale calomniei. Într-un pamflet, care se vrea anonim, marele boier Iordache Golescu îl caracteriza pe adversarul său Ştefan Belu, ajuns prin diferite tertipuri mare dregător, ca: „om din cei proşti“, „om fără dă lege, fără omenire şi fără haractir“, „cel mai murdar otrep“ şi cel „mai spurcat vas“, demn de un „jidov“ ce ştie foarte bine cum să „stoarcă sudoarea omenească“.

Schimbaţi, vă rog, doar numele personajelor, păstraţi cuvintele, calomnia, adversitatea. Veţi descoperi că oamenii n-aveau cum să se schimbe prea mult, ştiind că parfumul puterii încă îmbată... şi nu cu apă rece...

Fragment dintr-o carte fără nume, care zace din primăvara trecută prin laboratoarele Editurii Humanitas. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.