Despre blestematele dări şi dajdii

23 septembrie 2010   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Inventivitatea celor puternici s-a dovedit întotdeauna prolifică atunci cînd a fost vorba să mai strîngă un ban de la cei mulţi, adică de la norod/nărod. Că s-au numit biruri, dări, dajdii, taxe, impozite – puţin importă; de cînd e lumea, otcîrmuirile s-au străduit să ia, dar fără să dea. Reamintesc cîteva dintre ele, că doar-doar cei de „sus“ vor găsi oarecare sugestii şi-or „pune“ de-o nouă taxă, că tot se chinuiesc şi produc doar falsuri. Mai întîi de toate o enumerare: oieritul, văcăritul, vădrăritul, stupăritul, goştina, găletăritul, cîblăritul, albinăritul, săpunăritul, fumăritul, gărdurăritul, tutunăritul, cotăritul, cepăria, coşniţa (dijma din poame), dijma din fîn, dijma din lemne, vama peştelui, rînduiala cînepii, birul untului, birul laptelui, birul cailor împărăteşti etc. Termenii dajdie, dijmă, bir nu se suprapun întru totul, astfel că un ţăran de pe la 1800, de exemplu, este „dator“ boierului, domnului şi bineînţeles sultanului, că vodă de unde să plătească de unul singur atîta bănet. Fiecare nouă dare a adus şi nemulţumirea norodului, unii s-au revoltat, alţii au fugit care încotro, dar cei mai mulţi au blestemat. 

Stricarea obiceiurilor ţării nu a fost niciodată văzută cu ochi buni şi a adus împotrivirea tuturor. Domnii care s-au grăbit să asuprească prin dări nenumărate, dijme felurite şi dajdii diverse n-au sfîrşit deloc bine. Mihai-vodă Racoviţă (1707-1709) şi-a început a doua domnie sub auspicii proaste – invazia lăcustelor. Dar asta nu-l va împiedica să „strice obiceiul desetinei, să calce orînduielile şi obiceiurile domnilor dinaintea lui“, înfiinţînd şi desfiinţînd prin hrisov domnesc modalităţile de percepere a dărilor. Ce era bun astăzi nu mai plăcea domnului a doua zi. Şi tot aşa, zăpăcindu-i pe bieţii locuitori ai Moldovei, care într-o zi s-au trezit şi cu sporirea fumăritului. Acesta era un fel de impozit pe case. Se percepea pe fiecare gospodărie cu „horn“; pentru a se extinde şi asupra cîrciumilor, prăvăliilor. Nu atît darea sperie, ci modificările introduse după bunul plac şi mai ales după nevoile fiecăruia. Dacă iniţial suma plătibilă se ridică la 1 leu de casă, ea ajunge să crească la fiecare nouă domnie sau să descrească cu zicere că norodul ar avea nevoie de „odihnă“ spre a produce parale mai multe. Racoviţă-vodă nu numai că dublează suma, dar percepe impozitul nu pe case, ci pe coş: zece coşuri pe casă – 20 de lei. „Lucru neobişnuit în toată ţara“ – ne asigură Cronica Ghiculeştilor, avînd efecte devastatoare asupra vieţii de zi cu zi şi fără prea mari avantaje fiscale: „atunci bieţii oameni, unii îşi stricau casele din temelie, alţii numai coşurile şi fugeau în lume, neştiind ce să facă, căci această dajdie a scos-o în timpul iernii şi mulţi s-au ruinat din pricina ei“. 

Cea mai rea dare dintre toate a fost văcăritul. Puţini mai ştiu astăzi că domnitorul Constantin Brâncoveanu a inventat această dare în goana-i nebună după bani (1689). Orice proprietar de boi, vaci, bivoli, cai, că era boier sau ţăran, egumen sau popă, băştinaş sau străin era obligat să plătească o dare de 33 de zloţi pe cap de vită. Foarte rentabilă pentru domni, ruinătoare pentru norod. Hulită şi dorită, în acelaşi timp, darea văcăritului a stîrnit deseori răzmeriţe şi zurbe. De pildă, Ştefan-vodă Cantacuzino (1714-1716) o desfiinţează cu mare pompă: „au făcut hrisoave de au iertat văcăritul, să nu mai fie, şi pă popi să nu dea bir, şi făcîndu-să săbor mare la Mitropolie, s-au citit în vileag“. „Dar ce folos“ – continuăm ideea cronicarului Radu Popescu – pentru că domnii au respectat prea puţin „legăturile vechi“ şi au spart hrisoavele şi au reintrodus o dare ce le asigura un venit sigur şi pe termen lung. Sărăcirea populaţiei îi îndemna pe unii să facă presiuni asupra domnilor pentru anulare. Cîte unul mai „creştin“ aducea sobor de arhierei, cu slujbe solemne şi, în prezenţa norodului, citea hrisovul salvator, pronunţînd blesteme şi anatema pentru cel ce ar gîndi vreodată să readucă în actualitate o atare dare. Acu’ hrisovul cu blestem a speriat pe unii, dar asta nu i-a oprit din cursa dajdiilor şi „în tot chipul s-au silit să strice această legătură“, chiar „aducînd şi cărţi de la Patriiiarşia Ţarigradului şi fermanuri înpărăteşti“. Alţii nu s-au speriat nici de vechi legături, nici de blesteme şi „au scos iarăşi văcăritul“ şi multe alte dajdii.  

„Obicei nou să nu se facă, că obiceiele cele noao fac răsipă ţărilor şi peire domnilor“ – scrie cronicarul Ion Neculce. Atent la respectul pentru vechile şi bunele obiceiuri, norodul s-a răzbunat, într-un fel sau altul, pe mozavirii dornici de îmbogăţire, dar fără grijă pentru mulţumirea turmei. Blestemul rămîne încă o armă…  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Mai multe