De la Mateiu citire
Prietenului Bedros Horasangian îi datorez sugestia de a revizita "mahalaua armenească" de odinioară, unde mi-a semnalat o casă înaintea căreia nu mă oprisem niciodată. Pe strada Logofăt Luca Stroici, la nr. 9 A, o placă de bronz, alături de marchiza cu felinar de la intrare, aminteşte discret că acolo a locuit Mateiu Ion Caragiale (1885- 1936). Casa, parter şi etaj înalt, a fost a fiicelor poetului Gheorghe Sion. Acesta murise din 1892, aşa că, probabil, clădirea apărută după cîţiva ani l-a avut ca proprietar pe un ginere al poetului academician, Eugeniu Voinescu, care a trăit pînă în 1909. Prin urmare, casa are o sută de ani şi se ţine foarte bine pentru vîrsta ei. Voinescu, în tinereţea sa, petrecută la Odessa, cunoscuse desigur opera vestitului pictor armean de acolo Aivazovski şi, după acest exemplu, a pictat marine (mai bine decît, mai tîrziu, comandorul Ştiubei!). Cealaltă fiică era încă nemăritată la 63 de ani, cînd Mateiu Caragiale i-a cerut mîna. Diferenţa de vîrstă, de un sfert de secol, nu l-a speriat pe mire, care căuta de mult o "partidă": cu intenţii matrimoniale, îi făcuse el curte şi Anei Melik, a cărei locuinţă, "casa aceea bătrînească", există şi ea, în strada Spătarului, adăpostind astăzi un muzeu destul de heteroclit (colecţia Răuţ). Marica Sion îi aducea ca zestre o moşioară, la sud de Urziceni. Nunta a avut loc în 1923, la Schitu Darvari, iar în 1928, Mateiu, cu obsesia lui heraldică, a înălţat pe conacul de la "Sionu" un stindard propriu, blazonat, pe care cîmpul scutului era despărţit de o linie orizontală, verde şi galben (aur), cu doi îngeri ca tenanţi. Se pune întrebarea: cît de bucureştean era autorul Crailor? "Sînt bucureştean", spune Pantazi, personajul în care se oglindeşte Mateiu, "lumina zilei am văzut-o pe Podul de Pămînt, în casele părinteşti din faţa Viişoarei". Podul de Pămînt este vechiul nume al Căii Plevnei, iar descrierea cartierului - aşa cum era pe la 1900, dar, în carte, peisajul este datat cu vreo trei decenii mai devreme - e îmbibată de o puternică nostalgie: "între Sfîntul Constantin şi Sfîntul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpîneşte paragina, se ţinea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viţă. Muşeţelul şi nalba năpădeau curţile, pretutindeni leandri, rodii, lămîiţă, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de muşcate, de cerceluşi, de indruşaim, de şiboi. Iar dincolo peste gîrlă, închizînd zarea, se împînzea, scăldat în verdeaţă, dealul Cotrocenilor". De la o pagină la alta, urmărim naratorul prin restaurante de lux (Hugues, acum Continental, sau Durieu, în spatele Băncii Naţionale), la Carul cu bere, prin birturi sau în Crucea de Piatră, ba chiar în Vitan sau prin Obor. "Marmizon", adică Malmaison, după numele cazărmii, este cartierul Wandei, una din figurile feminine ale cărţii. A vrut să scrie - cum o spune el însuşi - "un roman de moravuri bucureştene". Pentru asta a folosit experienţa lui personală, cinic dezvăluită în corespondenţa cu prietenul său, N.A. Boicescu sau "Buicescu din Buiceşti", cum îşi spunea acesta, mîndru că se trăgea din boierimea veacului al XVII-lea, dar şi povestirile bătrînilor prin care ajungea la epoca războiului de independenţă sau şi înainte de vremea lui Cuza. De pildă, Pena Corcoduşa a existat în realitate. Adresa ei, în strada Sf. Spiridon, lîngă Colegiul Sf. Sava, îi era furnizată de Ioan Bălăceanu lui Vasile Alecsandri într-o scrisoare din 1858. Casa în care a locuit Mateiu după căsătorie era într-un cartier de care şi tatăl său se apropiase în 1900, prin mutarea în strada Maria Rosetti, nr. 5. Zona străzii Armeneşti chiar e descrisă în Sub pecetea tainei: "Între cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sînge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprîncenaţi şi trişti". Expresia cea mai profundă a sentimentelor scriitorului pentru oraşul acesta a fost formulată într-un fragment de jurnal: "Uneori mi se întîmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi sau chiar mahalale întregi necunoscute, sînt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarîmului şi crăcile copacilor şi scîndurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica acelor ce le-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fîlfîindu-le la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrîni uitaţi de vreme sub ochii cărora m-am înălţat eu - beteală, flori, zîmbete, lacrimi - un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de uitări, de înşelăciuni, de amăgiri, una peste alta, totdeauna mai multă jale decît bucurie şi peste tot atîta minciună, zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori un nimic aducîndu-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sînt toate, îmi uit de ale mele şi cad pe gînduri şi-mi vine să zic cu cîntecul: arză-l focul Bucureşti".