De la Marea Mediterană la Marea Britanie
Mi-am adus aminte de cartea lui David Abulafia, zilele astea, în contextul „Istorici pentru Marea Britanie“ (
). Probabil aţi citit întreaga dezbatere lansată de manifestul semnat de o serie de importanţi istorici britanici, în frunte cu istoricul David Abulafia, prin care se afirmă că Marea Britanie are o altfel de istorie, separată de istoria Europei. Or, dacă Marea Britanie „s-a dezvoltat diferit“, cu un sistem legislativ şi politic diferit de cel european, nu poate fi decît partener al Europei, în nici un caz parte a acestei structuri europene. Pentru a păstra aceste valori specifice lumii anglo-saxone, poziţia Marii Britanii ar trebuie renegociată în cadrul UE (
).
Foarte repede, un alt grup de istorici s-a mobilizat răspunzîndu-i lui David Abulafia că „trecutul Marii Britanii, aşadar şi viitorul, trebuie să fie înţeles în contextul unei complexe, dificile, incitante şi mai ales continue interacţiuni cu vecinii europeni, dar şi cu restul lumii“. Dacă David Abulafia are de partea sa vreo „doisprezece istorici“, „Fog in the Channel“ adună vreo 300 de semnături (
). Dezbaterea nu s-a încheiat şi probabil că nu se va încheia prea curînd, fiecare avînd argumente considerate imbatabile pentru o poziţie sau alta. Este de urmărit şi de citit.
M-am întrebat cum a ajuns David Abulafia aici, eu cunoscîndu-l ca istoric al Mediteranei. Recent, editura Humanitas a tradus cartea sa, de 800 de pagini, care are un titlu foarte frumos şi interesant:
(Humanitas, 2013). David Samuel Harvard Abulafia, pe numele său întreg, s-a născut în Middlesex, într-o familie de evrei sefarzi, care au plecat din Spania, spre sfîrşitul secolului al XV-lea, pentru a trăi o vreme în Galileea şi pentru a ajunge apoi în Anglia. Probabil de aici interesul pentru Mediterana şi istoria ei de-a lungul secolelor. Prima carte cu privire la istoria Mediteranei îi apare în 1977, sub titlul
Urmează apoi
în 1988, care a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri, pentru ca în 2011 să publice
(la Penguin Books), propunînd o abordare diferită de celebra şi foarte cunoscuta monografie a Mediteranei scrisă de istoricul francez Fernand Braudel
apărută pentru prima dată în 1949.
David Abulafia este un foarte bun povestitor. Cititorul este purtat prin lumea mediteraneană de la fenicieni şi grecii din Troia pînă sub zidurile Uniunii Europene de ieri. Marea Mediterană n-a transportat pe apele sale doar grîu, aur sau mirodenii, ci şi cultură, foarte multă cultură, şi mai ales o cultură a toleranţei şi îngăduinţei, avînd în vedere neamurile cele multe adunate pe punţile corăbiilor. Să ne gîndim doar la importanţa enormă deţinută de Marea Mediterană în puterea politică şi economică a statelor italiene în Evul Mediu, cu precădere Genova sau Veneţia, şi mai apoi de Spania. În calele acestor corăbii, care uneau cele trei mari continente ale lumii, se înghesuiau adesea sclavii, multă vreme o marfă ca oricare alta.
În această „mare cea mare“, pirateria este un fenomen curent şi natural. Piraţi, bandiţi şi corsari capătă un capitol special, numit cît mai contemporan posibil: „Interlopii Mediteranei.“ Dintre ei se detaşează uscocii, pe care folclorul croat i-a transformat în figuri legendare, ei fiind, de fapt şi de drept, nişte tîlhari ai mărilor. Termenul
înseamnă „refugiat“, aşadar uscocii nu sînt decît o mînă de oameni de etnii diferite, adunaţi de pe coastele Adriaticii, uniţi de nevoia de a supravieţui. Plecaţi de la „coarnele plugului, prost îmbrăcaţi şi în picioarele goale“, uscocii vor deveni curînd „graşi şi prosperi“ sau cel puţin aşa îi descriu mărturiile de pe la 1590.
În jurul acestei Mediterane se formează comunităţi „speciale“, vorbind o
doar acolo înţeleasă, cu un amestec din toate limbile, din greacă, italiană, spaniolă, arabă, turcă. Limba este un instrument util pentru înţelegerea dintre paşale, căpitani, corsari, negustori, simpli locuitori pe ţărmurile mării. Spre exemplu, dacă
tunisiană este mai aproape de italiană,
din Alger este mai aproape de spaniolă etc. Abulafia descrie astfel Mediterana secolului al XVII-lea: „cu corsarii săi renegaţi, cu comuni-tatea moriscă exilată, cu sabateeni convertiţi, cu comercianţi «portughezi», era, aşadar, un loc în care identităţile religioase erau adesea distorsionate sau reconfigurate“. Trecerea timpului şi vremurile vor schimba aceste lucruri şi percepţia asupra Mediteranei, sau poate aeroplanul şi bikini-ul, cum scrie în final: „aeroplanul şi bikini-ul, două invenţii cît se poate de diferite, au schimbat relaţia dintre Mediterana şi nordul Europei în a doua jumătate a secolului al XX-lea“.
Lectură plăcută!
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),