De ce UE chiar merită Premiul Nobel

Iată-mă-s la început de decembrie ajuns prin Spania – la fix ca să constat, pe (sub) cămaşa mea, cum e să-ţi fie frig sub soarele unei ţări în care, teoretic, ar trebui să-ţi fie (mai) cald. În momentul în care am ajuns la Madrid (final de noiembrie), surpriză, era mai frig decît în Bucureştiul din care plecasem. Noroc cu vinul spaniol – în astfel de situaţii, el oferă o soluţie, în genere plăcută, de încălzire locală. Cum eram relativ zgribulit, în prima seară – la sfatul amabilelor gazde, despre care voi mai vorbi – am testat un Crianza. Torre de Gazate, produs în 2008 în regiunea La Mancha. Roşu, sec, n-a fost rău – i-aţi fi dat un 8 din 10 fără să vă tremure papilele.

Cît de cît întremat, hai să ies prin oraş (mi-am zis). Oraşul în cauză e Ciudad Real (în Castilia-La Mancha, la sud de Madrid). Se cam înserase – dar, indiferent de lumina din decor, vă vînd un pont: nu cunosc un remediu mai fericit, într-o seară friguroasă, decît intrarea sub neoanele unei parfumerii. În privinţa parfumurilor iberice, am şi eu fetişurile mele: printre ele, Quorum şi Agua Brava (firma Puig). N-o să vi le descriu, n-o să comentez preţurile (ultrarezonabile). O să vă spun doar că ambele provin dintr-o epocă în care Antonio Banderas era probabil un copilandru drăguţel ce nu ştia că va deveni actor şi nici că va gira alte parfumuri care, fie vorba-ntre noi, sînt cam agua de lluvia, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Bun. Dar nu despre vinuri sau parfumuri vă vorbesc acum (o voi face săptămînile viitoare?), deşi spaniolii nu-s corigenţi aici. Ci vreau să vă reamintesc ceva despre un taur.

Taurul în chestiune e mai vechi decît Spania şi n-a zărit matadori. Era un taur alb; el nu era, de fapt, un animal, ci doar un deghizaj sub care Zeus s-a transformat, doar cît s-o treacă marea pe nimfa Europa, pe care o sedusese şi căreia avea să-i facă trei copii. Asta e prima parte a povestei Europei. Cea de-a doua parte (mai veridică) e cea pe care o trăiţi şi dvs.

De-a lungul ultimelor mii de ani, Europa a fost locul unora dintre cele mai crîncene războaie imaginabile. Grecii s-au războit între ei (cam ca şi azi!), apoi romanii au cucerit tot ce ce putea cuceri (inclusiv capitala dacilor, plus unele dintre cele mai – presupunem – frumoase femei ale lor), apoi în carnagiu au intrat germani şi britoni, vikingi şi franci, latini şi bizantini etc. Englezii s-au hăcuit cu francezii, francezii s-au hăcuit cu nemţii, nemţii i-au hăcuit pe polonezi, iar spaniolii – că tot vorbeam despre ei – şi-au rezervat plăcerea perversă de a se hăcui între ei. Zeci şi zeci de conflicte locale şi două mari războaie mondiale de aici au pornit.

Pînă într-o zi. Cînd, prin anii ’50 ai secolului trecut, cîţiva europeni au spus că ajunge cu atîta barbarie pe cel mai civilizat dintre continente. Franţa şi Germania şi-au dat mîna – lucru de neimaginat la doua naţii ce deprinseseră binişor obiceiul de a-şi ascuţi cuţitul una pe gîtlejul celeilalte. Azi, undeva în estul Strasbourgului francez există un pod peste care păşeşti zece minute şi ajungi dincolo, pe celălalt mal al Rhinului, în orăşelul german Kehl. Pe pod miroase a gaze de eşapament de la maşini şi a gogoşi din gogoşeriile de pe ambele maluri. Acum 70 de ani, acel pod nu exista, iar în aer mirosea a moarte.

Din acest motiv – şi din multe altele – UE chiar merita Premiul Nobel.

Desfid toate ironiile pe care le-am citit recent (în presa spaniolă, sau franceză, sau britanică, ba chiar şi în presa română) la adresa acestei premieri. O să mi se spună că nominalizarea a fost un act politic. Da, şi ce-i cu asta? Europa Unită ca atare e un act politic, unul superb în istoria secolului XX. O să mi se spună că premierea e un biet pansament pe rana crizei prin care Europa trece. Da, şi care-i problema? Europa Unită ca atare s-a născut dintr-o succesiune de crize şi crime.

Cu tot trecutul de anarho-troţkist al dlui Barroso şi cu toată figura de tocilar uzat a dlui Van Rompuy, povestea Europei Unite e una dintre cele mai frumoase din istoria noastră. Chiar mai frumoasă decît povestea răpirii Europei pe spinarea unui taur. Criza prin care UE şi euro trec azi e reală – dar e floare la ureche faţă de crizele ucigătoare de care acest continent a avut parte. Nu dau doi bani pe toate ironiile pe care evenimentul recent al Premiului Nobel le-a putut naşte. Acest experiment unificator e mult prea frumos şi prea nobil pentru ca măcar să ne imaginăm eşecul său. Abia mîndria de a fi europeni întregeşte mîndria noastră de a fi spanioli, francezi, cehi, români etc.

Cu gîndul la incredibila poveste a unirii unui continent altădată dezbinat, puteţi degusta un vin roşu. Parfumul n-aveţi decît să vi-l alegeţi singure/i. Despre Spania, mai vorbim data viitoare.  

(va urma) 

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.