De ce sună bizar & bizantin Wikileaks-ul „românesc”

Dacă se-ntîmplă, iată, să revin asupra temei Wikileaks, o fac doar ca urmare a frazei (cu dus-întors) a ambasadorului SUA la Bucureşti, dl Gitenstein, cum că aceste documente ar vorbi prin ele însele. Păi, dacă tot vorbesc, să vedem ce ne şi spun ele. În decembrie trecut, tot aici, avansam ideea că această scurgere de informaţii confidenţiale (a.k.a. Wikileaks) nu ajută cu nimic democraţiile – dimpotrivă, le şubrezeşte reputaţia şi le afectează interesele. Pe de altă parte, mi-a fost limpede încă de atunci că nu toată lumea va fi de acord cu reţinerea mea. În fond, cu toţii ştim că nu-i frumos să priveşti pe gaura cheii – dar, ca un făcut, ce e dincolo de gaura cheii rămîne mereu mai tentant decît ceea ce se află dincoace de ea. Plus că ne putem găsi alibiul în concepte cu totul democratice, precum: transparenţă, dreptul cetăţeanului la informare, dreptul neîngrădit al presei ş.a.m.d. 

Privită prin prisma Wikileaks, diplomaţia americană se află în faţa unui pahar pe jumătate plin sau pe jumătate gol – depinde de ce vrei să vezi. Categoric (dacă ceea ce ştim despre „subtilizarea“ acestor documente e adevărat şi nu avem de-a face cu o uriaşă intoxicare), scăparea de sub control a unui asemenea număr de documente (251.287, dintre care peste 116.000 erau clasificate ca fiind secrete sau confidenţiale) este o eroare de proporţii colosale. Interesele SUA (şi ale aliaţilor lor) au căpătat probabil răni cărora le vor trebui ani buni pentru a se resorbi. Pe de altă parte, paharul are totuşi şi o jumătate plină: din aceste cablograme reiese imaginea unei diplomaţii americane nicidecum amorţite şi indolente (cum era descrisă de pesimişti), ci mai curînd vii, active şi cu o omniprezenţă dătătoare de speranţe celor temători că declinul Occidentului e după colţ. 

Ei bine, şi iată că ajunserăm să vedem şi partea românească a Wikileaks-ului. Sînt acolo informaţii absolut credibile (nu ştiu dacă şi adevărate), după cum sînt unele care te lasă perplex la cîtă superficialitate transpiră. Nu-mi propun aici nici un fel de bilanţ (la ora la care scriu, noi şi noi cablograme tot apar), dar cred că putem schiţa cîteva contururi de ansamblu. O primă temă de reflecţie este calitatea (inegală a) acestor analize/sinteze/informări. Pe unii dintre autorii citaţi acolo i-am cunoscut (precum diplomatul Taplin) şi păstrez amintirea unor inteligenţe remarcabile. Pe alţii nu. Văzute de sus, aceste documente „româneşti“ au de toate – mai puţin coerenţă. Este un amestec mai curînd bizantin de analize şi bîrfe (inclusiv alcooluri şi femei), altoit pe o dihotomie pernicios de retrogradă şi simplistă – de tip cine nu-i în 2007 de partea preşedintelui T.B. înseamnă că e de partea Rusiei (John Wayne, favoritul meu, era mult mai nuanţat atunci cînd se răfuia cu bandiţii!).  

O altă temă de reflecţie este imaginea societăţii româneşti, aşa cum transpare ea din cablograme. Faptul că românii sînt mai subtili şi mai sofisticaţi decît par la prima vedere e totuşi un secret pentru unii dintre autorii cablogramelor. Din păcate, la asta contribuie şi calitatea unora dintre sursele deconspirate aici: persoane care, dintr-un motiv sau altul, îşi defulează problemele personale în faţa diplomaţilor americani (cîte futilităţi le-o fi fost dat acestora s-audă, vă daţi seama?!).

Pentru cine ştie să decripteze corect prezentul românesc, credibilitatea acestor nume era oricum chestionabilă – drept care e jenant să le vezi delaţiunile puse de-a valma alături de cîteva analize care, totuşi, ar trebui să ne pună pe gînduri (precum interesantele cablograme despre relaţia noastră cu Turcia, de exemplu). 

În context, zăbovesc puţin asupra acelui text care avansa (cu oarecare ingrediente ucrainene, ruseşti etc.) ideea unui eventual stat numit Romanova, rezultat printr-o alambicată contopire a României şi a unor părţi din Republica Moldova. Ori textul respectiv era un crochiu refuzat de scenariştii sitcomului Married with Children, ori cablograma e ceva mai inteligentă, dar apare aici trunchiată. Altfel, pe bune, nu-mi dau seama cîtă Istorie a zonei trebuie să ştii ca să avansezi aşa mîndreţe de geopolitichie. Pentru cineva care aştepta din cablograme şi analize mai substanţiale, e decepţionant să vezi astfel de compuneri ce par a nu valora nici cît pasta consumată din pixul care le-a scris. 

Acestea fiind zise, promit că într-un număr proxim al Dilemei vechi (săptămîna viitoare, de nu intervine ceva mai important) voi demasca un fost ministru român care, în spatele uşilor închise, prin 2007, susţinea interese economice ale Rusiei! Deocamdată vă dezvălui parola lui de contact cu oligarhii ruşi: „Kirovskie“. (va urma; rămîneţi treji voi, stenografi, şi voi, surse –  nu cumva să pierdeţi continuarea!)

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.