De ce nu mai poate fi judecat torţionarul Vişinescu
Recentul caz Vişinescu – comandant, în anii ’50, al penitenciarului Rîmnicu Sărat – a stîrnit o furtună mediatică absolut justificată moral. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a dat publicităţii probe de neînlăturat privind crime oribile, comise de fostul torţionar comunist, care acum trăieşte netulburat, dintr-o pensie uriaşă, raportată la condiţiile economice umilitoare ale majorităţii românilor. De altfel, IICCMER a şi depus o sesizare penală la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu toate acestea, Vişinescu nu doar că nu poate fi judecat, ci nu este posibilă nici măcar declanşarea urmăririi penale împotriva lui. De ce? Pentru că a intervenit prescripţia în acest caz (chiar de multă vreme, de aproape patru decenii). Prescripţia este un instrument juridic de protejare a cetăţenilor faţă de eventuale abuzuri ale aparatului represiv al statului, în sensul că, după un anumit număr de ani, stabilit în cadrul politicii penale a fiecărui stat, în funcţie de gravitatea infracţiunii, urmărirea penală şi implicit judecarea prezumtivului delincvent nu mai pot fi declanşate. În cazul Vişinescu, suspect de omor deosebit de grav şi/sau de crime împotriva umanităţii, prescripţia s-a împlinit după 15 ani de la comiterea faptelor, deci în 1978, conform codului penal în vigoare la acea vreme. E adevărat că, potrivit actualului cod penal, faptele torţionarului de la Rîmnicu Sărat sînt imprescriptibile (adică doar decesul l-ar scăpa de o eventuală urmărire penală), însă i se aplică prevederile principiului neretroactivităţii legii, principiu destructibil doar odată cu însuşi dreptul, în esenţa sa. Conform acestui principiu, nu poate fi sancţionată o infracţiune care nu a fost precizată în legea penală în vigoare la data comiterii ei, nu se pot aplica sancţiuni mai severe decît cele prevăzute la data comiterii infracţiunii şi nu se poate extinde termenul de prescriere a faptei peste cel existent atunci. Principiul funcţionează doar în sens contrar, adică se aplică noua lege penală, cu toate consecinţele ei, dacă acestea sînt mai favorabile inculpatului.
După această introducere în temă, aş vrea să demontez cîteva erori de interpretare care şi-au făcut loc în comentariile recente, erori pricinuite de – repet – o perfect justificată revoltă morală faţă de impunitatea torţionarului Vişinescu. Am să-mi restrîng observaţiile la articolul „Victime, procurori şi idioţi morali“, publicat de Cristian Ghinea în numărul anterior al Dilemei vechi. „Cine, de fapt, reprezintă interesul statului român pentru a-i ancheta pe torţionari? Procuratura ar trebui să facă asta“ – apreciază, corect, Ghinea. Însă greşeşte cînd consideră că doar un judecător poate decide dacă termenul de prescripţie a fost sau nu împlinit. Procurorul, în sistemele judiciare continentale, este magistrat, asemeni judecătorului, spre deosebire de sistemele britanic şi american, în care are doar statutul de avocat al statului. Procurorul român poate decide neînceperea urmăririi penale (NUP) în cazul în care constată că s-a împlinit termenul prescrierii faptei, întrucît munca sa stă, la fel ca cea a judecătorului, sub semnul imperativului aflării adevărului. Or, în cazul în care termenul de prescriere a curs, adevărul juridic pur şi simplu nu există. Faţă de nemulţumirea lui Cristian Ghinea – că nu un judecător constată acest fapt –, amintesc doar că IICCMER, autorul sesizării penale în cazul Vişinescu (şi în alte cazuri de torţionari comunişti), are dreptul procedural de a face plîngere vizavi de un eventual NUP decis de Parchet. Plîngere soluţionată, evident, de un judecător.
În fine, Ghinea preia argumentul IICCMER, conform căruia termenul prescripţiei ar fi fost, de drept şi de fapt, întrerupt „pentru că statul comunist a blocat anchetarea“ acestor crime. În opinia mea, este imposibil de argumentat juridic aşa ceva, deşi adevărul aceste observaţii este evident. Orice procuror care l-ar invoca în instanţă ar fi nevoit să probeze că: au existat decizii ale regimului comunist prin care torţionarii nu pot fi urmăriţi penal sau că procurorul X de la vremea aceea a încercat anchetarea lui Vişinescu pentru crimele comise şi a primit ordin să renunţe. Simpla notorietate a unei stări de lucruri, cum este cazul impunităţii de care se bucurau în timpul regimului comunist nomenclatura şi aparatul represiv nu reprezintă o probă admisibilă. Justiţia nu poate accepta sintagma „se ştie că...“.
Pare nedrept, chiar strigător la cer, însă, juridic vorbind, nu-l mai putem pedepsi penal pe torţionarul de la Rîmnicu Sărat. Dacă forţăm limitele legii, devenim asemenea lui. Caz în care Vişinescu ne-ar învinge a doua oară.
Foto L. Muntean