De ce nu avem meseriaşi?
Simeon Marcovici, profesorul bun la toate în prima noastră modernitate, face o analiză foarte pertinentă asupra clasei noastre de mijloc, pe care o căutăm cu atîta îndîrjire, fără să o aflăm. Filozof şi profesor de matematică la Colegiul „Sfîntul Sava“ din Bucureşti, Simeon Marcovici tipăreşte la 1839, în tipografia pitarului Constandin Pencovici, Datoriile omului creştin, întemeiate pe învăţăturile Sfintei Scripturi. Manualul se adresează meşterului, adică celui care, prin profesarea unei meserii, acumulează nu numai experinţă, ci şi un capital educativ. Chiar dacă se ocupă în tratatul său şi de definirea plugarului şi a bogatului, nu acestora li se adresează, primii fiind prea ascunşi în dobitocie, ceilalţi – înclinaţi spre moliciune, dat fiind lenevirea indusă de bogăţie. Iată ce spune: „Lucrul cîmpului şi îngrijirea turmelor nu cer aceiaşi putere de înţelegere şi aceiaşi iscusinţă ca meşteşugurile. Mulţi ani sînt trebuincioşi ca să înveţe cineva un meşteşug. Printr-aceasta, meşterul se află cu o treaptă mai sus decît plugarul sau păstorul. Deprinderea cea necontenită a înţelegerii lui şi sporirea stării sale ajută foarte mult a-i face năravurile mai dulci.“ Accesul la resurse este cel care îl califică pe acest meşter la cunoaşterea şi însuşirea unei ferice desfătări domestice. După Marcovici, meşterul, cu sensul de posesorul unei profesii, se află pe treapta de mijloc între „prostimea ţăranului“ şi „covîrşitoarea delicateţă a bogaţilor“. Are deja o oarecare instrucţie care să-i permită să se detaşeze de prostimea prostimii (sensul aici fiind şi de mulţime, şi de neştiinţă), dar nu are bogăţii nemăsurate care să-l arunce în risipa inutilă, în „desfătări şi moliciune“. Între „sărăcie şi prisos“, meşterul reprezintă „treapta cea adevărată a Statului, aflîndu-se ferită de grosimea ţărănească şi de relele nărăviri ale trîndavei bogăţii“, singura categorie care poate da „pilde de virtute, de curăţenie de suflet, de sîrguinţă şi de iubire de patrie“. Chiar Iisus Cristos şi-a recrutat ucenicii din rîndurile acestei tagme – crede Marcovici, dînd exemplu pe Petru pescarul, Luca doctorul, Pavel meşterul de corturi.
Societatea românească avea – are încă – neapărată nevoie de această valorificare socială şi economică, pentru că ceea ce urmează nu este deloc încurajator. Marcovici constată că cel mai mare vrăjmaş al meşterului, adică al celui care ar trebui să formeze clasa de mijloc, este el însuşi. Prin dispreţul arătat meseriei pe care o practică, meşterul ajunge să se devoreze singur. „În vremea de acum“, scrie Marcovici, „meşterii stăpîniţi de nesocotinţă, şi de rele chibzuiri... pe de o parte doresc să facă stare mare, şi pe de alta despreţuiesc mijlocul de a o dobîndi, adică cumpătarea şi dragostea muncii.“ Adică se doresc galantomi fără a avea resursele necesare galantomiei: „Fără a fi bogaţi voiesc a să lua după cei bogaţi, caută strălucire în mobile, lucsul în haine, felurirea şi supţierea gustului în mîncări şi petreceri cheltuitoare.“ Or, cînd îţi doreşti atît de multe, nu poţi decît să trişezi, sărind peste etapele ostenelii benefice: „încep a vinde marfa lor cu preţ mare“ şi, repede „cumpărătorii îi părăsesc“; mai apoi „scot marfă rea ca să o dea mai ieftin“, dar „cumpărătorii nu mai iau“; pentru ca obsesia îmbogăţirii să îi arunce în „înşelătorii“ şi „vicleşuguri“ atingătoare de reputaţii.
Meşterii buni şi cumpătaţi nu fac pui – mai spune Marcovici. Copiii şi nepoţii fug cu dispreţ de meseria părinţilor, visînd la fantasmagoria grandorilor: „Fiii şi strănepoţii meşterilor au îmbrăţişat mîndria şi lucsul în locul cumpătării şi a înţelepciunii părinţilor lor. Să ruşinează de meseria lor, şi o părăsesc ca să caute alta mai strălucitoare.“ Prima greşeală în transmiterea profesiei este înfăptuită chiar de către părinţi, care vizează la „o soartă mai norocită“ pentru copiii lor, împingîndu-i să „înveţe ştiinţe“, asta după ce i-au răsfăţat, lăsîndu-i „să petreacă o viaţă înlesnită întru toate“. La fel de greşit se acţionează şi în cazul fetelor, „împodobite“ cu „învăţături de joc, de zugrăvie şi de muzică“, cu lecturi „plăcute şi de petrecere“, care le vor transforma în doamne de companie şi nicidecum în soţii eficiente.
Simeon Marcovici crede că nu goana după mărirea ştiinţei şi rangul dregătoriei ar trebui să-l motiveze pe meşter, ci munca cinstită. „Meseria nu cinsteşte pe om, ci omul trebuie să cinstească meseria sa“ – sună sentinţa modernului Marcovici. Şi încheie cu: „Fericirea nu spînzură de felul meseriei, ci de acela care o unelteşte, că, fără cumpătare, fără sîrguinţă, fără cunoştinţele cele trebuincioase despre meseria sa, omul este totdeauna chinuit de ticăloşie, şi nici într-o parte nu poate scăpa de trebuinţă.“
Tocmai alegem viitorul copiilor noştri. Vom avea oare înţelepciunea de a-i îndrepta către o cinstită meserie, sau îi vom arunca în nefericirea studiilor inutile?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.