De ce Învierea rămîne, totuşi, un miracol

se dedică dlui Radu Cosaşu – cel care,  deşi nu ţine cu „U“ Craiova,  are totuşi alte calităţi! 

Pariez: singura întrebare pe care nu v-aţi pus-o cu ocazia recentei sărbători pascale a fost: cum se bucură Alex Ştefănescu (criticul literar, la el mă refer) cînd îşi vede mărarul crescînd în grădină?. Ei bine, aflaţi că eu am răspuns pînă şi la această întrebare, nepusă de dvs.! Dar vă rog să aveţi răbdare – ajungem şi acolo. Permiteţi-mi s-o iau agale, cu începutul...
 
Se face că era o zi de sîmbătă (23 aprilie a.c., Sîmbăta Paştilor adică), pînă-n prînz, şi iată-mă intrînd eu într-o cofetărie din Craiova – nu orişicare cofetărie, ci fix cea prin care-mi făceam veacul licean fiind, alături de vreo congeneră filiformă (în anii cumpliţi ai crizei ceauşismului, desigur). În astă sîmbătă din 2011, afară era soare şi frumos, iar în aer plutea zumzăitul dătător de speranţe al albinelor ce polenizează tot ce prind şi al domnişoarelor care-şi caută azi, pentru alţi colegi de liceu, oarecum nervoase, minijupele prin şifoniere. Apuc eu să dau comanda, vînzătoarele roiau amabile printre cofeturi, apoi numai ce priveam hîrtia de împachetat, cum se mula ea foşnind pe conturul cumpărăturii mele – cînd colo... surpriză: un bărbat se apropie de mine cu graţie sportivă în mişcări şi, amabil, zice Bună ziua, domnule (şi-mi spune pe nume). La prima vedere, personajul părea cunoscut; la a doua vedere, să leşin – nu alta! Acest domn era unicul şi inegalabilul (pentru generaţia mea) fotbalist pe nume Aurel Ţicleanu, mijlocaşul de aur al Craiovei Maxima, cel ce-a debutat la „U“ în ’76 iar în ’79 la naţională – dar nu pe orişicare stadion, ci fix pe Stadio Comunale di Torino, contra lui Zoff, Bettega şi Paolo Rossi! Ce surpriză, ce plăcere! – apucai eu să spun – iar dl Ţicleanu îmi răspunse: uite, sînt aici cu Gheorghiţă, dacă vreţi să veniţi şi dvs., tocmai beam o cafea... Cînd mă uit mai bine, leşinul iniţial mai că devine apoplexie: acel Gheorghiţă spre care mi se arăta era nimeni altul decît... ţin’te bine!... Geolgău!, Ion Geolgău (botezat Gheorghiţă de către Adrian Păunescu, habar n-am de ce!), cel ce-a adunat spre 400 de jocuri sub tricoul Craiovei şi care are azi o admirabilă soţie, din cînd în cînd supărată de cîte un ziarist inabil prin mai ştiu eu ce rememorări privind juneţea ex-gimnastei pe nume Nadia etc. Rezum, ca să înţelegeţi mai bine: două dintre gloriile alb-albastre ale adolescenţei mele, pe nume Geolgău şi Ţicleanu, tocmai beau o cafea în acea sîmbătă de 23 aprilie a.c., în cofetăria în care eu intrasem în amintirea anilor de liceu, şi iată că cei doi mă invitară şi pe mine la o cafea! Fetiţa cu chibriturile din basm, de-ar fi fost chemată să fie domnişoară de onoare la nunţa prinţului William, şi tot n-ar fi simţit ce-am simţit eu!

Dar staţi să vedeţi mai departe! De-abia de-aici încolo povestea se complică!

Taman prin acei primi ani ’80, în care Ţicleanu şi Geolgău străluceau prin fotbalul lor (şi urmau să strălucească, hélas!, prin absenţă, la Campionatul European de fotbal din Franţa ’84, pentru că cei de la FRF au luat în locul lor nişte dinamovişti etc.!), imaginaţi-vă că-ncepusem şi eu să rotesc stiloul pe hîrtie – azi o poezea, mîine un eseu, poimîine un roman; de fapt, am început vreo trei romane... ştiţi cum e, doar n-oi fi fost singurul carele visa să spargă uşile literaturii române încă de pe băncile liceului! Şi aşa se face că prin vara lui ’84 numai ce scrisesem eu un eseu filozofico-istorico-malagambistic despre nemurire, Sfinx şi alte alea... şi... ce să fac cu el... l-am trimis la poşta redacţiei la revista SLAST (Suplimentul literar artistic al Scînteii tineretului – pentru junii de azi). Unde, cine credeţi că gira poşta redacţiei pe-atunci?

Şi iată cum se-nchide cercul, iubite cetitor! Pentru că, printre oamenii de pe această planetă care m-au invitat în acest an să le fiu alături în sfînta zi a doua după Înviere, s-a numărat şi el – el, Terminatorul speranţelor literaţilor nechemaţi; el, care-i mai şi face eroi de emisiune TV pe închipuiţii scriitori ai naţiei; el, Alex Ştefănescu. Şi evident că m-am dus – în satul Berceni, limitrof Capitalei, unde criticul şi Domniţa lui soţie au o minunăţie de grădină, cu o sută şi ceva de pomi, cu trandafiri, magnolii şi rînduri-rînduri de pătrunjel, leuştean şi mărar (ultimul, abia răsărit!).

Dacă acum 29 de ani mi-ar fi spus cineva că-ntr-o zi voi bea o cafea cu Ţicleanu şi Geolgău, în cofetăria de lîngă liceul meu... sau dacă acum 27 de ani mi-ar fi spus cineva că veni-va ziua în care voi păpa miel şi salată la masa criticului căruia i-am trimis primele mele compoziţiuni... vă daţi seama... cred că i-aş fi spus hai dom’le, lasă-mă cu aiurelile, fă paşi de-aici! 

Ei, şi uite că s-a întîmplat! Să mai zică cineva că Învierile astea n-au ceva miraculos în ele! 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.