De ce - inclusiv cu ochii - ești și tu japonez

24 martie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

În măsura în care vă place Istoria – sau poate nu, dar cel puţin ştiţi cu ce se ocupă ea –, vă imaginaţi probabil că o comunitate umană are în spate un trecut pe baza căruia îşi construieşte viitorul. Ca urmare a tendinţei general-umane de a bănui o logică în tot ce (ni) se întîmplă, căutăm un fir care să lege ziua de ieri de ziua de mîine – şi, în clipele noastre bune, ne mai şi imaginăm că firul există.

Ţara despre care vorbesc aici sfidează deseori această presupusă logică a umanului – şi în bine, şi în rău. Scriu, deci, despre Japonia. Nu vreau să cobor prea adînc în istoria ei; mă rezum la a vă aduce aminte că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, bărbaţii acestei naţii au fost capabili de eroisme şi de barbarii dincolo de imaginabil. Ce a stat la fundamentul acestor eroisme? Ce i-a împins spre barbarie? Probabil acelaşi lucru: o iubire aparte faţă de ţara şi tradiţia lor (în care intra împăratul, floarea de cireş, codul onoarei, eficienţa faptei, o gheişă sofisticată, un sushi bun, un păhărel de sake, un sepuku din cînd în cînd, plus alte 1000 de asemenea detalii mai mult sau mai puţin importante ale cărnii şi minţii de japonez). Ei i-au avut pe teribilii kamikaze, ei i-au avut pe cei care-ţi tăiau capul cu sabia ninja cît ai spune kaiku!, după cum tot ei au avut, paradoxal, cîţiva medici care au avut grijă de unii prizonieri americani şi australieni ca şi cum ar fi fost fraţii lor. Pentru un occidental de-al nostru (în raport cu ei, cam toţi sîntem occidentali!), e clar că naţia asta e greu de priceput.

Aceşti japonezi despre care vorbesc n-au terminat şi ei războiul ca toţi ceilalţi. Au fost mai cu moţ; sau, dacă vreţi, mai cu pălărie – cu menţiunea că, în cazul lor, pălăria a fost atomică şi dublă. Pentru că în codul japonez al luptei nu intra ideea de predare la inamic, americanii – pe care niponii îi atacaseră pe furiş – le-au aruncat în oraşe primele (şi singurele pînă acum) două bombe nucleare din istoria conflictelor umane. Prin 1946, Japonia era – elegant spus – o ruină. Numai că acest neam de bărbaţi mărunţi şi de femei cu păr pana corbului (blondele lor sînt la fel de multe ca şi pinguinii din Senegal) nu s-a aşezat pe un zid căzut ca să-şi plîngă de milă. Ci a trecut la muncă. Se pricep la asta chiar mai bine decît la război.

Şi au tot muncit pînă cînd – încă o dată – au speriat Occidentul! Nu numai că şi-au reconstruit ţara, dar au şi devenit atît de eficienţi încît, în anii ’80, Japonia ajunsese coşmarul Americii. A devenit – la trei decenii după Hiroşima – a doua economie mondială. Se părea că totul (de la Hollywood pînă la fîşii întregi din statele cerealiere americane) va fi cumpărat de japonezi. Voi toţi, cei care în adolescenţă aţi avut un walkman la urechi şi un ceas quartz la mînă, doar ştiţi că jucăriile astea au plecat din fabrica celor de la Sony (da-da, acel Sony pe care-l ironiza Nea Mărin/Amza Pelea într-unul din monologurile sale) şi Seiko. Voi toţi, cei care vă jucaţi acum cu un laptop pe genunchi, bănuiţi că Toshiba a fost primul fabricant de asemenea scule. Sau preferaţi să vorbim despre plasma din sufragerie? – parcă tot Panasonic a pus-o la punct. Nu produsele lor, ci mai curînd constructorii au acolo un defect: sînt muncă-maniaci.

 Ei bine, pe fondul acestui năucitor şi demi-secular succes, japonezii au avut probleme (ca şi de-a lungul întregii lor istorii) doar cu ceea ce nu puteau controla nici măcar ei: cutremurele. În teorie şi în practică, ei erau cu totul pregătiţi pentru aşa ceva. Casele lor, cu pereţi de hîrtie, sînt construite taman la fix. Structurile lor metalice – nu le bate nimeni. Dar asta a fost valabil pînă vineri, 11 martie a.c., cînd Japonia a fost lovită, într-un interval de 12 de ore, de cele mai rele trei cataclisme imaginabile în mintea oricărui umanoid: un cutremur; un tsunami; o scăpare de sub control a centralelor nucleare.

Aproape că nu-mi vine să cred ceea ce tocmai am scris. Repet: i) un cutremur record ca magnitudine; ii) un val de 10 metri care şterge tot pe coasta de est; iii) o (altă) posibilă catastrofă nucleară. Bilanţ: victime cît cuprinde (morţii număraţi fac deocamdată vreo cinci revoluţii române din decembrie!), sinistraţi cu milioanele şi pierderi materiale ceva gen 150 miliarde dolari. La cel mai reţinut pronostic, Japonia – care pe alocuri nu mai are nici electricitate, nici orez, nici telefonie şi nici cireşi – e dată înapoi cu zeci de ani. Nu mă îndoiesc de faptul că vor renaşte iar, prin muncă. Dar, pentru Dumnezeu, cît mai are de muncit neamul ăsta?! În faţa unei asemenea cataclism, toţi cei cărora le pasă cît de cît de lumea din jur nu pot decît să mijească ochii pentru o clipă, cu tristeţe – cît să se simtă şi ei puţin japonezi.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.

Mai multe