De ce citesc?
Săptămînile din urmă s-au scurs obsesiv printre îndemnuri la lectură. „Citiţi, fraţilor, citiţi! Numai citiţi odată!“ Îndemnul nu prea cred că va avea cine ştie ce efect, că de mîine librăriile vor fi luate cu asalt, că bibliotecile vor fi pline, că cei care n-au pus niciodată mîna pe-o carte se vor trezi ca dintr-un coşmar, convinşi de frumuseţea îndestulătoare a unei cărţi. Cei care n-au citit niciodată o carte nici nu vor citi, aşa după cum toată această campanie de citit nu prea va convinge pe cei tineri să citească, dacă nu va exista şi o şcoală bună. Educaţia este cea care deschide gustul spre lectură. Educaţia trebuie să fie cea care să stimuleze plăcerea lecturii.
Nu m-am întrebat niciodată de ce trebuie să citesc, aşa cum fac acum tinerii liceeni şi studenţi, sufocaţi de îndemnuri, dar prinşi într-un noian de tentaţii care mai de care mai atrăgătoare. Citesc pentru că „aşa am pomenit la mine acasă“, ca să zic aşa. Tata citea. Citea cu nesaţ, cu pasiune, cu obidă că trece timpul şi nu poate citi mai mult, citea pentru că altceva nu îl atrăgea. Prin anii 1980, aveam cam 70-80 de cărţi în casă şi două ore de program TV, seri lungi de iarnă pline de insomnii, şi veri cu mere şi cărţi. Bibliotecă publică nu prea exista în satul meu, iar la oraş se ajungea o dată pe an, prilej de cumpărat Jules Verne, singura lectură acceptabilă pe vremea aceea. Aşa că se întorceau pe toate părţile cele 70 de cărţi, pînă la învăţat pe de rost şi contrazis la cină sau prînzuri duminicale, pe detalii, ducînd deseori la dispute. Exista, bineînţeles, o reţea de împrumut, de pe la cei care citeau, dar era o reţea riscantă pentru că puteai oricînd rămîne fără cărţi sau... puteai să-ţi măreşti propria colecţie cu cărţile altora. Fratele mamei mele era un astfel de izvor nesecat de noutăţi. Avea o bibliotecă mai mare decît a noastră şi colinda mai mult prin ţară, astfel încît să aibă acces la BPT, la BPLA şi la resursele de lectură ale altora. Din biblioteca lui, aflam cam pe unde trecuse şi cu cine se întîlnise. Pentru tatăl şi unchiul meu nu funcţiona: „citesc pentru că aşa am apucat“; în casa bunicilor mei, ţărani săraci şi semianalfabeţi, nu existase şi nu exista nici o carte. Poate şcolile profesionale, liceele prin care trecuseră, timpul pe care nu aveau cum să-l petreacă altfel, le deschisese gustul pentru lectură. Am citit în anii aceia: Jules Verne, Alexandre Dumas, Jack London, Michel Zevaco, Mark Twain, Jane Austen, Charlotte şi Emily Brontë, Feodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Mihail Drumeş şi chiar Ileana Vulpescu. Citeam, pur şi simplu, fără să ne fie ruşine de lecturile noastre şi, mai ales, fără prea mult spirit critic. Importanţa lecturii trecea peste conţinut şi o carte slabă nu mai ajungea la lectura a doua.
Acum nu-l mai pot citi pe Alexandre Dumas, de pildă; nici pe Jules Verne. O fi de vină istoricul din mine? Cred că, mai degrabă, de vină este toată campania asta de ponegrire a bieţilor scriitori. Şi cîte nu s-au scris despre bietul Dumas... Astăzi aflăm mai întîi o serie de amănunte picante despre un scriitor şi abia mai apoi se face trimitere la opera sa. Unii chiar îşi doresc asta, risipind astfel orice gust pentru lectură. Aflu, de exemplu, că un oarecare scriitor „mare“ a fost sau este homo, şi ce mare tam-tam se face pe o chestiune atît de privată, fără prea mare importanţă, şi abia apoi mi se vinde cartea. Nu mai vreau. Un oarecare mister, discreţie ar trebui să învăluie viaţa acestor oameni mari care ne deschid porţile viselor şi visurilor. Cît de frumoase sînt cărţile lui Umberto Eco, ascuns în spatele unei catedre de semiotică...
Astăzi citesc din ce în ce mai puţină literatură. Şi asta pentru că citesc din ce în ce mai multă istorie socială. Cercetările astea de ultimă generaţie îmi oferă mie ca lector tot ceea ce vreau: literatură, cercetare, evenimente, fapte, scriitură frumoasă. N-am părăsit literatura, dar am regăsit-o între paginile acestor cărţi scrise cu un talent nebănuit...
Şi, deocamdată, nu-mi fac griji că Ilinca nu va citi. Are cinci ani, o casă de cărţi, ascultă Cipollino, se uită la Brave şi compune poveşti cu dragoni şi zîna Fusa. Şi vreau să cred că se va molipsi, la un moment dat, de desfătarea lecturii. Asta dacă nu va ajunge eleva vreunui profesor din ăsta posesor doar de diplomă, nu şi de literatură. Ceea ce este foarte probabil.
Şi, în timp ce presa culturală îndeamnă la lectură, apare şi dumnealui prim-ministrul să ne anunţe triumfalist că-i gata cu lectura, trecurăm la tabletă, la iPhone, la manuale digitale şi cîte şi mai cîte... Tocmai citeam din La Lilieci, minunata poveste a lui Marin Sorescu... mă opresc o clipă şi zic: „Bieţii copii... Ce să’nveţe, mă, de la ăi mari?“
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.