Dărîmarea bisericii Vărzaru

„În adevăr, iarăşi urgent, un membru al comisiei primeşte ordin să meargă la faţa locului şi să constate dacă, din punctul de vedere al legii pentru conservarea monumentelor istorice, este admisibilă cererea primarului. Însărcinatul ministerului caută o zi-ntreagă şi nu găseşte monumentul. Merge la primărie şi-ntreabă: 

 – Mă rog, unde e biserica Vărzaru? – Unde a fost... vreţi să ziceţi. –?... – A! am dărîmat-o! –!... 

Şi de la primărie, îl conduc pe d. comisar al monumentelor la locul unde se poate convinge singur că biserica Vărzaru a fost. În locul ruinei, o movilă gigantică de moloz şi de cărămizi sparte. 

– Bine, domnilor, pentru Dumnezeu şi pentru memoria lui Mateiu Basarab! ce-aţi făcut? cum v-a venit să dărîmaţi? – Nu se mai putea, domnule! începeau căldurile  şi-nvia musca! (...) 

Dărîmarea a fost dată pe seama unui întreprinzător s-o facă în schimbul materialului ce ar putea scoate de acolo. Zidăria însă era foarte solidă; a trebuit multă muncă pentru a o distruge. Tencuiala fiind fiartă de pe vremuri cu cărămida, cărămizile se spărgeau mai des decît tencuiala, încît întreprinzătorul, văzînd că n-are să se poată alege cu nimic, a părăsit lucrarea (...) 

Gion, istoricul capitalelor noastre! 

Ce o să zică amicul meu Gion, cînd îi voi spune fapta primarului de Tîrgovişte? cînd îi voi zice: – Gion, sais-tu, mon vieux coco, que Varzaro vient d’êtr’rasé? – Pas possib’! o să-mi răspundă el. – Ma pa’o’d’honneu’! o să-i zic eu. – Et par quel raseur? nom d’un Bassaraba! o să întrebe el. – Par le maire de la bonne vieille capitale des Bassarabes mêmes! o să răspunz eu. – Allons donc! c’est bizarre autant qu’étrange!... a să zică dînsul.“

I.L. Caragiale, în Opere, vol. IV,  ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru literatură şi artă  „Regele Carol II“, 1938 (v. şi nr. 355-359)