Dana, eu sînt de partea ta!

11 august 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Pilotul (român) al unui avion în zbor îi spune controloarei de zbor din turnul de control (româncă şi ea) cîteva glumiţe ca de la băiat la fată, o întreabă (totul în engleză!) dacă mama ei mai face gogoşi, apoi mai flirtează preţ de cîteva fraze şi… Ai-ai-ai! Ce scandal! Secvenţa audio ajunge – via un tabloid – în toate buletinele de ştiri naţionale, şi un aer de catastrofă bate prin redacţiile TV, unde fîlfîie o zi întreagă, iar întregul arsenal de ironii al naţiei noastre (inepuizabil) trage din toate poziţiile. Pe ea o cheamă Dana, iar el este, în tot acest incident, „pilotul“. Ei bine, în onoarea lor scriu cele de mai jos. 

În ciuda faptului că despre ei se vorbeşte puţin – la timpul trecut sau prezent –, România a avut şi are o excelentă reputaţie în materie de profesionişti ai aeronauticii. Cei ce treceţi prin Bucureşti ştiţi deja, pe un bulevard principal, un Monument al Aviatorilor. Probabil că unii vor crede că acel Icarus de-acolo trimite la vreo metaforă demnă de neamul în care zburătorul e mai curînd un vis ce tulbură somnul adolescentelor decît un pilot. Ei bine, nu: monumentul, ridicat în vara lui 1935, chiar trimite la o tradiţie ce era meritorie încă de-atunci. Poate că unii dintre noi nu se simt prea bine în pielea (sau în paşaportul) lor de români – dar aceasta n-are de-a face cu faptul că unii dintre românii secolului trecut chiar au năzuit spre înalt, în timp de pace sau de războaie, lăsîndu-ne fapte şi legende aeronautice de valoare – nu exagerez – mondială. 

În paranteză fie spus, România a avut, în trei dintre deceniile secolului al XX-lea (’60-’80), un lider care a colindat pe calea aerului mai mult, probabil, decît oricare altul din istoria întregii Europe de Est. Un istoric sau un statistician care va inventaria, pe baza datelor existente, kilometrii-aero străbătuţi de N. Ceauşescu, cred că ne-ar uimi pe toţi. Respectivul scăpase teafăr dintr-un accident de avion la Moscova (în noiembrie 1957 – cel în care a murit Grigore Preoteasa) şi de-atunci a căpătat convingerea, pe care o mai spunea din cînd în cînd comilitonilor, că nu va muri în avion. (Ceea ce, după cum ştiţi, chiar aşa a şi fost.) Desigur, putem glosa oricît pe seama poftei de zbor a lui Ceauşescu, pe seama eficienţelor sau fanfaronadei deplasărilor sale. Dar un detaliu rămîne: în spatele lui Ceauşescu – de fapt, în faţa lui – în toate acele zboruri s-au aflat nişte piloţi buni. Condamnarea comunismului nu poate nega acest lucru. Şi, oricît de apucat era Ceauşescu şi oricît de dispus era el să dea ordine tuturor celor din jurul lui, un lucru e cert: niciodată, never ever, el n-a dat ordine şi nu s-a răstit la vreun pilot. Am închis paranteza. 

Şi astfel ajungem la Dana şi la pilotul cu care ea vorbea în engleză despre gogoşi. Şi ea, şi el au toată admiraţia mea. Pentru că-mi place ca oamenii de a căror siguranţă de minte & mînă depinde viaţa cîtorva zeci de pasageri să fie calmi şi relaxaţi. Cei care i-au luat în balon ar fi preferat probabil ca ei – cei din carlingă şi cei din turnul de control – să fie încruntaţi şi să vorbească monosilabic, în cifre şi indicative geografice. Să scrîşnească din dinţi şi să stea înţepeniţi la butoane, ecrane şi manşe. Habar n-am ce spune protocolul acestor profesii – dar m-ar mira ca vreun punct de acolo să precizeze că nu au voie să glumească atîta vreme cît menirea lor, în aer sau la sol, e una şi bună: să aibă tot atîtea aterizări cîte decolări şi să ducă în linişte oamenii dintr-un loc în altul. În rest, nu cred că e treaba nimănui ce anume vorbesc ei şi ce fel de dulceaţă preferă ei pe gogoşi. Haideţi să acceptăm ideea că de-acolo, de sus, lumea se vede puţin altfel. De cîteva ori, în ultimii ani, cîţiva comandanţi de zbor m-au invitat în cockpit şi am avut ocazia de a vedea cum, de sub nori, se vede România noaptea. Dacă avionul vine spre casă dinspre Vest, cum intri pe teritoriul ţării, undeva pe stînga, apare un nor lăptos de lumină plutind deasupra pămîntului. Acolo e Clujul. Mai mergi puţin şi, tot pe stînga, alt nor lăptos luminat – e Sibiul. Dacă priveşti spre dreapta, vezi undeva departe, pe dreapta, ceaţa luminoasă a Craiovei. Şi repede apare, în faţă, ca o cale lactee culcată la pămînt, Bucureştiul. Cum spuneam: de-acolo, de sus, zi sau noapte, lumea pare mai frumoasă.  

Aşa încît haideţi să-i lăsăm pe controlorii de zbor şi pe piloţi să converseze cum şi despre ce vor ei (apropo: în majoritate, ei vorbesc limbi străine mai bine decît mulţi alţii dintre cei aparent serioşi, care oricum spun şi mai multe prostii). Cîtă vreme ei sînt calmi înseamnă că totul merge bine. De-asta zic: Dana, lasă-i în plata Domnului pe toţi cusurgiii şi criticii ipocriţi şi spune-ne, nu ne mai fierbe, ca să aflăm odată – mai face mămicuţa ta gogoşile alea bune?

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe