Dama suedeză şi/sau ciobanul mioritic

Probabil că unii dintre noi au o plăcere anume în a merge în cerc. Sau poate că nu-i vorba de plăcere, ci de neştiinţă: neînvăţînd nimic din trecut (din moment ce au convingerea că lumea a început odată cu ei), respectivii repetă greşelile predecesorilor şi, neavînd habar, tot ce le rămîne este să-şi blesteme presupusul ghinion. 

Mai luna trecută am fost în comisia ce analiza teza unui candidat la titlul de doctor în istorie – o teză onorabilă, cu un subiect interesant (şi actual, dat fiind recentul scandal cu frunza verde de dudău de o sută de mii de euro bucata): anume încercările guvernelor din perioada interbelică de a promova în străinătate turismul românesc. Şi ce m-a surprins, mai ales, a fost să aflu că şi atunci – de la finele anilor ’20 spre ultimii ani ’30, în pragul războiului – oficialităţile române (prin Oficiul Naţional de Turism, abia înfiinţat) puneau mai mare osîrdie în promovarea staţiunilor carpatine decît în cea pentru litoralul nostru la Marea Neagră. De fapt, ne place sau nu, „litoralul românesc“ este, turistic vorbind, o creaţie a epocii comuniste. Atunci, în anii ’60 şi ’70, s-au construit masiv hoteluri şi s-au băgat bani mai ales în reclama pentru exterior a staţiunilor maritime (şi a Deltei Dunării). Atunci au venit aici, relativ numeroşi, şi străinii: estici (precum polonezii), vestici (ca refegiştii) sau nordice (vezi damele suedeze etc.), aceşti străini luau o pilulă de Gerovital dimineaţa şi un pahar de Murfatlar seara şi, una peste alta, aduceau un plus de culoare (adică de albeaţă) peste nisipurile spre care oricum veneau tot mai mulţi români, fie ei sindicalişti, nudişti, utecişti sau jeomanfişişti. Şi chiar şi artişti – vezi numărul mare de filme autohtone turnate la malul mării, mai bune sau nu, mai cîntate sau mai vorbite. 

Astăzi, am înţeles, ne întoarcem iarăşi la accentul pus pe promovarea muntelui şi la bemol pe promovarea mării. Nefiind treaba mea, nu spun dacă e bine sau rău – ci doar aduc observaţia că s-a mai încercat asta, cu rezultate modeste, acum 80 de ani. În rest, mie tot nu mi-e clar de ce trebuie favorizat fie montanul, fie marinul. Ideea că trebuie să promovezi un anume perimetru turistic mi se pare copilărească, pe măsura lui Bulă junior care, indecis dacă să mănînce mai întîi îngheţata sau savarina, s-a ales cu una topită şi cu cealaltă acrită. Elveţienii nu-şi inventează dilema dacă să favorizeze promovarea şvaiţerului, a ciocolatei sau a ceasurilor. Le fac bine pe toate (ceea ce, din păcate pentru noi, e esenţial pentru o reuşită) şi abia apoi îşi pun problema vînzării. Iar cînd ai spus vînzare, ai spus (în mintea unora) „brand de ţară“.

Aceste trei cuvinţele au devenit la noi un fel de mantră a succesului miraculos, un fel de Sesam al bogăţiilor potenţiale. E puerilă această încredere oarbă că un logo, oricît de inspirat ar fi el, poate fenta mereu realitatea. În epoca sateliţilor care-ţi numără firele albe de păr din cap şi a comunicaţiilor care fac ca toată lumea să (creadă că) ştie totul despre toată lumea, e ridicol să-ţi mai imaginezi că o reclamă, fie ea şi bună, mai poate camufla sau cosmetiza o realitate modestă. Dar poate că mă înşel. Avem probleme reale cu imaginea noastră în exterior? Nu prea sîntem luaţi în serios, fie că e vorba despre finanţe, despre agricultură sau despre turism? E camera de hotel mai ieftină la greci, iar păpica e mai bună la bulgari? Nu-i nimic: noi le vom lua maul tuturor aruncîndu-le în ochi un brand de ţară! 

În context, devine clar că însăşi rădăcina de fond a indeciziei noastre e cu mult mai adîncă. Nu numai că nu ştim ce să promovăm mai abitir (muntele sau marea), dar nu ni-i limpede nici care-ar fi simbolul care să ne scoată în lume. Să fie el Dracula? Naaa! Mai bine Voroneţul! – zic cîţiva specialişti. Să fie Palatul lui Ceauşescu? Nţţ! Mai bine Ateneul Român! – spun unii experţi. Să fie oiţa Mioriţa? Nicidecum! Mai bine ciobanul român, care taie oiţa! – opinează alţi profesionişti. Să fie mămăliga de stînă! – spun unii fini gastronomi. Ba! Să fie brînza de Sibiu! – decretează alţi fini gastronomi. 

Şi iac-aşa ajungem la ce se vede. Tocmai pentru că-i preţuiesc (ca şi dvs.) pe Nadia, Hagi & Nasty, voi spune că însăşi această înverşunare în a folosi glorii sportive de-acum 20-40 de ani pentru a tot repara lipsa de inspiraţie a brandiştilor de azi mi se pare o lipsă de respect în primul rînd la adresa respectivilor ex-sportivi. Dacă, după 2000 de ani de istorie, tot ce avem de arătat este zîmbetul decent al celor trei, aceasta nu mi se pare un compliment la adresa lor, ci mai curînd un serios blam pentru noi toţi. 

Voi reveni – şi, spre exemplificare, săptămîna viitoare vă propun să urmărim cîinii cu fiţe-n coadă de la Mamaia, pe litoral!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.