Da, extratereștrii există! Am văzut eu unul!

Pînă pe 8 aprilie a.c. credeam că singurul extraterestru pe care l-aş putea întîlni în viaţă ar fi autorul puţinelor aserţiuni despre mine din cablogramele Wikileaks. Într-una apar ca senator care, prin 2006, susţine retragerea trupelor române din Irak (exact pe dos: în noiembrie ’06 spuneam într-un interviu tipărit în Ev. zilei că ideea mi se pare nefericită). În alta apar ca ţintă a cabalei unor ex-colegi de partid (merci, ştiam), iar în alta, de prin iunie 2007, apar ca ministru bănuit a susţine „interese economice ruseşti“. Aici e-aici: eu cred că numai un klingonian putea prelua această ultimă şopîrlă – dat fiind că ALRO Slatina a fost măritată fără ca eu să fiu întrebat, iar LukOil a pătruns la noi fără să-mi ceară încuviinţarea. Totuşi, mă cam săturasem să tot fiu catalogat mereu drept agent din solda lui Soros etc., aşa că trebuia să mai diversificăm puţin gama – mulţam, Wikileaks!. Şi, pe de altă parte, recunosc (aşa cum am promis acum două săptămîni), o oarece legătură cu industria rusească eu cam am (am mai scris-o, cu ceva nostalgie). Mai precis: legătura de bază (întîmplător şi singura) pe care am avut-o cu industria rusă este un ceas Kirovskie pe care bunicul patern l-a cumpărat cîndva în anii ’50 sau ’60 din comerţul socialist, pe care şi eu l-am purtat prin ’86-’87 şi pe care, într-o totală lipsă de vigilenţă, taică-meu l-a uitat pe ghizdul unei fîntîni acum cîţiva ani, pe cînd se reculegea după o partidă de pescuit prin Sud, pe la Dunăre.

Ca startrek-ist cu ceva vechime, eu îs sigur că civilizaţii extraterestre plutesc prin infinit – şi, pentru a le face viaţa mai uşoară, le dau şi lor cîteva detalii, în scopul de a mă scana mai bine. De exemplu, am încă – şi e funcţional! – un stilou dintr-alea chinezeşti din anii ’70, cu peniţă de aur; probabil că asta mă face şi puţin agent chinez. Apoi, admit, îmi plac curmalele proaspete (mai mult decît acelea zaharisite) – cineva ar putea deduce de aici că am lucrat şi pentru poliţia lui Mubarak. Cum am primit – scris de mîna ei – şi telefonul ministrului israelian Tzipi Livni, vă daţi seama că Mossad-ul e şi el pe-aproape. Iar dacă-mi place ceasul din ultimul deceniu al lui James Bond şi îmi mai plac şi ceasurile cu cuc – e parola că nu-s străin nici de temutul spionaj elveţian.

Şi povestea nu se termină aici: fiindcă am văzut cum se face pita libaneză într-un restaurant din Ramallah, cam pricepeţi că-i am şi pe palestinieni la degetul mic. Dacă îmi place trupa Def Leppard – e graţie spionajului britanic, care-mi trimite frecvent partituri. Dacă îmi plac benzile desenate – e codul meu cu spionii guvernului belgian (care guvern acum nu există, dar va reapărea într-o zi!). Dacă-mi place iaurtul – bănuiţi ce grad am în spionajul bulgăresc, cel ce-a imortalizat umbrela magică ce te face să dispari! Iar dacă am studiat în Canada, deduceţi singuri că sînt agentul lui Leonard Cohen (şi al Securităţii canadiene). În fine, dacă bourbon-ul american Jack Daniel’s îmi place mai mult decît malt-ul scoţian Glenfiddich (care-i place preşedintelui Băsescu) vă daţi seama că sînt, pe ascuns, agent al guvernatorului statului Tennessee!

Ei bine, am făcut această lungă introducere doar pentru a vă spune că, totuşi, acum vreo 15 ani eu chiar am întîlnit un extraterestru. Poate că nu v-aţi dat seama, dar cred că-l cunoaşteţi şi dvs. Numele lui era Alex. Leo Şerban (indicativul său în galaxie era a.l.ş.). A avut o perioadă în care se vopsea blond şi, cum fizicul lui de alien îl ajuta să pară mereu mai tînăr, semăna pe-atunci cu Tintin al lui Hergé. Am avut o plăcere teribilă în a-l tachina, pe cele mai diverse subiecte: de la preferinţele lui în materie de seriale (vă imaginaţi că îi plăcea Melrose Place?!) şi pînă la alte preferinţe de-ale lui. A trecut şi printr-un soi de wikileaks, cu poze, dar avea un talent rar de a rămîne deasupra bîrfei. Cînd aveau nevoie de un confident serios, ex-dilematicele Lena Boiangiu şi Tita Chiper la el mergeau, ca atrase de mai ştiu eu ce magie. Scria excelent – în opinia mea – şi se îmbrăca mai surprinzător decît Lady Gaga. Într-o zi l-am întrebat: măi Leuţă (aşa îl alintam eu), cum poţi să porţi espadrilele astea verzi?. Iar el mi-a răspuns: măi Cioroiene (aşa se apăra el), eu mereu mă îmbrac casual with a difference!. Leo a fost cel mai cosmopolit redactor al Dilemei şi cred că a bătut lumea cît n-au făcut-o toţi dilematicii ajunşi miniştri de Externe. Dar, mai ales, i-a fost dat să ajungă primul într-un loc pe care alţii (dl Cosaşu ştie ce zic) l-am cam jinduit: e primul dintre noi care-i spune sărut mîna!, poate chiar în aceste clipe, lui Marilyn Monroe.

Drept care: Leuţă, dacă tot m-am prins că ai fost un E.T. printre noi, măcar spune-i lui Marilyn că încă o iubim!  

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.