Cutremur de timp în SUA
– Crucea Roşie nu poate face nimic! –
Faţă de cutremurele de timp, cutremurele de pămînt prezintă un avantaj – se văd. Pot fi prezentate de către televiziuni, se pot posta pe YouTube. Înduioşează. Mobilizează opinia publică. De fier dacă ai fi, şi tot începi să scîrţîi în momentul în care vezi imaginile din Haiti, cu sute de cadavre şi clădiri călcate parcă în picioare de către un uriaş furios. Au efect pentru că oricine poate recunoaşte evidenţa: nu putem controla natura. Cutremurele de timp au o soartă mult mai ingrată: nu beneficiază de imagini dramatice transmise în timp real, iar consecinţele dezastruoase nu sînt vizibile cu ochiul liber. E ironic: singurele cutremure pe care le-am putea, teoretic, controla trec nebăgate în seama. Aşa merg lucrurile… – vorba lui Kurt Vonnegut.
Kurt Vonnegut s-a născut în Indiana, acolo unde se întîmplă să trăiesc şi eu astăzi. La 14 decembrie 1944, infanterist fiind în Al Doilea Război Mondial, a fost luat prizonier de către Wermacht. A fost martor la bombardamentul Dresdei din 1945, a fost obligat să îngroape şi să ardă civilii morţi, şi de atunci a rămas cu niscaiva sechele: a scris cărţi. Aşa merg lucrurile… În 1996 a scris o carte,
, în care susţine că asemenea cutremure, sughiţuri în continuum-ul spaţiu-timp, se petrec regulat, obligînd oameni şi lucruri deopotrivă să-şi retrăiască istoria. Vonnegut pretindea că, din cauza unui astfel de cutremur, s-a întors din 13 februarie 2001, în 17 februarie 1991, şi şi-a retrăit încă o dată decada. „Oamenii sînt roboţii trecutului“ – scria. De bună seamă, nu l-a crezut nimeni. A murit în 11 aprilie 2007. Aşa merg lucrurile…
. Curtea Supremă a SUA decide, cu o majoritate de 5 la 4, că de acum înainte corporaţiile (şi sindicatele) sînt asimilate unor persoane fizice; persoanele fizice beneficiază de Primul Amendament (libertatea cuvîntului); vocea corporaţiilor (şi a sindicatelor) e banul; ergo, corporaţiile pot contribui cu sume nelimitate la campaniile electorale desfăşurate la nivel federal. (Sumele, pe care o persoană fizică le poate dona în asemenea campanii, sînt limitate prin lege. Dar, pare-se, dacă toate persoanele sînt egale, corporaţiile sînt mai egale decît altele.) Decizia
are şanse să rămînă în istorie precum
(referitoare la liberalizarea avorturilor). Răstoarnă alte precedente majore ale aceleiaşi Curţi Supreme, din 1990 şi 2003. E un cutremur. Dar un cutremur de timp, fără transmisii în timp real şi fără imagini dramatice, aşa că vîlva din Statele Unite se reduce la comentarii prin massmedia şi un bătut cu degetul peste obraz în timpul discursului despre Starea Naţiunii a preşedintelui Obama. În România, undele cutremurului nu sînt percepute defel. Nimeni, nici măcar în America, nu bagă de seamă că ne-am întors în timp cu 800 de ani. Aşa merg lucrurile…
Mulţumită recuperării Canonului Iustinian, corporaţiile, i.e.,
, îşi fac timid apariţia în jusrisprudenţa Evului Mediu. Francezii duc steagul – şi-l ţin cît se poate de sus. Pe la 1215, cam toţi termenii utilizaţi de către jurişti referitor la corporaţii provin de la masterii din Paris. Universitatea din Paris. La universitate, ca la universitate – oamenii se ceartă între ei, îşi dispută dreptul ultimului cuvînt şi cel al eliberării diplomelor. Atunci, ca şi acum. Aşa merg lucrurile… Profesorii de la Universitatea din Paris se supără pe cancelar. Disputa ajunge pînă la Papa Inocent al III-lea. Cancelarul susţine că Universitatea e el. Profesorii sînt de altă părere. Inocent al III-lea face istorie, decizînd că Universitatea, fiind o corporaţie, are drepturi egale cu o persoană fizică – are, care va să zică, personalitate juridică şi dreptul de a fi reprezentată în tribunal de către un
(de unde sindicatele),
sau
. Ceea ce universitatea şi face, ba mai mult, cîştigă procesul. Cancelarul pleacă. Profesorii rămîn. Pe vremuri – s-ar zice –, intelectualii aveau mai multe şanse. De acolo-ncolo lucrurile au luat-o la vale şi corporaţiile n-au mai putut fi oprite decît de către englezi, în secolul al XVII-lea. Aşa merg lucrurile…
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus cum corporaţiile au ajuns să fie considerate persoane fizice, aşa. (Apropo, istoria „persoanelor“ e la fel de fascinantă:
, la greci, era „masca“. Odată cu creştinismul şi Sfînta Treime, devine o mască, dar una care, în loc să ascundă, dezvăluie esenţa,
– dar asta e deja o altă poveste; un alt cutremur de timp.) Cunoscînd însă unde are necuratul obiceiul să se cuibărească, se cuvine să fim atenţi la detalii. Acum 800 de ani, asimilarea corporaţiilor, i.e.,
, cu persoanele fizice reprezenta un salt înainte. Oameni altminteri lipsiţi de voce în procesul politic, au căpătat una, precum comunităţi organice. Cînd poporul a început să fie asimilat unei
, o corporaţie, a devenit totodată şi sursa autorităţii şi legitimităţii politice. Ca întreg, „corpul“ este deasupra oricărui „cap“, indiferent dacă vorbim despre Papa sau despre vreun monarh. Şi uite-aşa, am ajuns şi la suveranitatea poporului. Aşa merg lucrurile…
Nu şi acum. Corporaţiile de astăzi (şi sindicatele), asimilate de către Curtea Supremă unor persoane, nu reprezintă nici pe departe vreo unitate organică. Reprezintă doar nişte bani. Mulţi bani, ce-i drept, dar cam atît. Or, banul, prin definiţie, nu are chip. Nici gust sau miros. Banul e vehiculul indiferenţei prin excelenţă. Redusă la bani, orice excelenţă poate fi cuantificată: cît costă? Nu-i aşadar de mirare dacă republicani de seamă – de la Teddy Roosvelt, la Robert Taft şi John McCain (da, da, McCain a aprobat critica lui Obama la adresa judecătorilor Curţii Supreme) – s-au opus din răsputeri puterii electorale a corporaţiilor şi sindicatelor. Teoretic vorbind, o multinaţională controlată de către ruşi sau chinezi (cum susţine, bunăoară, Jonathan Alter) îşi poate cumpăra astăzi o majoritate în Congres. Or, în America, de la teorie la practică e doar un singur pas. Ăsta e blestemul şi binecuvîntarea spiritului Americii: e la bal sau la spital. Astăzi e la spital.
De unde se vede că nici cutremurele de timp nu mai sînt ce-au fost. Aşa merg lucrurile…
Alin Fumurescu este jurnalist, dramaturg şi profesor de filozofie politică la Indiana University, Bloomington.