Cuţitari şi funcţionari
Una dintre asemănările care leagă – aparent surprinzător – lumea umbroasă a cuţitarilor şi a mardeiaşilor, de lumea „paşnică“ a birourilor e tăiatul fin, precis, pe la spate. Metoda cuţitarilor pare simplă, la prima vedere, dar necesită vreme lungă de exerciţiu. Ideea e să te plasezi lateral sau în spatele victimei. Poţi să faci treaba asta şi uitîndu-te în ochii ei, dar nivelul ăsta e rezervat maeştrilor. Greilor. Plasamentul e esenţial în toată povestea asta. Şi e firesc să fie aşa. Ca în orice formă de luptă, poziţia din care pleci la atac e crucială. În cazul specialiştilor în tăieri fine, alegerea poziţiei se transformă, cu timpul, în reflex. Un reflex al poziţionării, care îi asigură atacatorului venirea nebănuită, de „nicăieri“, şi retragerea, dispariţia făcută cu aceeaşi „delicateţe“ desăvîrşită, cu care a şi intrat în scenă. E un soi de „venire din soare“, cum ar denumi-o vechii piloţi de vînătoare. Una dintre tacticile favorite ale legendarilor vînători din vremea romantică a războiului aerian era să ia înălţime, să se poziţioneze cu „spatele“ la soare şi să atace inamicul îndată. Era devastator. Nu poţi să-l vezi pe atacator cum vine „din soare“, pentru că, pur şi simplu, la soare nu te poţi uita.
Cuţitarul – tăietorul profesionist, orice specialist purtător de lamă – apare fulgerător, lucrează „de la brîu în jos“, şi dispare la fel de repede cum a apărut. Treaba asta se traduce aşa – nu stai să se complice situaţia; dacă ai „o fază“, atunci ai plecat hotărît, dar foarte discret, treci pe lîngă victimă, tai la picioare, sub bazin, în tot spaţiul dintre articulaţiile şoldurilor şi spatele genunchilor. Te lipeşti un pic de victimă, ca şi cînd v-aţi ciocni accidental. Eventual, în timp ce te retragi, îţi ceri şi scuze. E o tehnică întîlnită foarte des, şi în cazul furtului din buzunare. Tăierile specialiştilor sînt atît de fine, încît victimele habar n-au că au fost atacate. Abia cînd simt că ceva curge pe ele, că ceva le udă, îşi dau seama, cu oroare, că sînt pline de sînge. „Meşterii“ cei mai mari în isprăvi de felul ăsta nu folosesc doar cuţite fine pentru aşa ceva, ci şi lame de bărbierit. Efectul e teribil. Sperietura e colosală. Te trezeşti plin de sînge, fără să fi avut senzaţia că ţi s-a întîmplat ceva. Efectul psihologic e dărîmător. E un amestec de frică instantanee, cu senzaţia de strivire, o prăbuşire cumplită, însoţită de cheia de boltă a acestei tactici – umilirea. Căderea în abisul neputinţei.
Un „pumn în freză“ e o chestiune foarte precisă. E ceva clar, care aşază lucrurile într-o anumită ordine. Există un învingător şi un învins. Ca să nu mai punem la socoteală că – în majoritatea cazurilor, în epoca în care trăim – învingătorul iese prost din treaba asta, pentru că l-a pocnit pe adversar şi nu a rezolvat conflictul în mod paşnic. Tăierea „de la brîu în jos“ e ceva sinistru. Are doar învinşi. Nu există zgomot, îmbrînciri, chemări la luptă, scoaterea demonstrativă a ochelarilor, suflecatul mînecilor, toată zarva teatrală din jurul unei bătăi. Învingătorul se pierde în mulţime şi nu se dă în stambă, la vederea publicului, să-şi savureze victoria în aplauze. Face altfel chestia asta, bucurîndu-se de la distanţă, aşa cum o face orice spectator anonim. Îşi priveşte victima prăbuşită, năucită, ştiind bine că ancestralul act al urinatului pe cel învins e înlocuit acum cu asumarea anonimatului şi contemplarea victimei, de departe, din mulţime.
Birourile contemporane nu sînt deloc străine de tacticile descrise mai sus. Nu contează teritoriul de activitate. Importul de tactici şi strategii din lumea străzii e unul normal, vechi de cînd lumea – nu „biroul“ a inventat tipul ăsta de schimb. Da, e o lungă discuţie. De fapt, cine importă de la cine?! Cert e că circulaţia asta de teme „inspiraţionale“ există. Ceea ce diferă e instrumentarul cu care se aplică aceste tehnici. Altminteri, nici măcar limbajul nu e diferit. „Şulfa“ de birou e un personaj unisex, cu grad de anonimitate variabil, cineva care se ocupă cu „lucrăturile“. Iar tăiatul „de la brîu în jos“ se face la fel de eficient, cu diferenţa că nu se folosesc lame, ci „picături“ de text în urechile „cui trebuie“. Efectele sînt la fel de devastatoare, ca în cazul „tăierilor“ de stradă, cu diferenţa că nu curge sînge la vedere. În schimb, procesul de învăţare a stilurilor şi a tehnicilor de tăiere e la fel de laborios şi de ierarhic. Însă spectacolul actului în sine e, cumva, mult mai contemporan, mai… spectaculos şi mai expus. Victima e văzută de toată lumea. Eventual, compătimită. Cel mai des, compasiunea de scurtă durată se transformă în admiraţie pentru tăietor şi sporirea „respectului“ faţă de el. Iar delimitările de teritorialitate au dimensiuni care, în anumite locuri, capătă anverguri dogmatice.
În birouri se ştie sau se bănuieşte – cu şanse foarte mari de identificare precisă – cine e autorul tăierii. Atacul „din soare“ e la fel de practicat, dar are şi coordonate tehnice actuale. Aşa cum noile tactici ale războiului aerian se desfăşoară acum – cu ajutorul unor echipamente extrem de avansate, de identificare a adversarului la foarte mare distanţă, mult dincolo de limita de vizibilitate – şi în războiul de birou există „radare“ performante, „rachete“ inteligente şi contramăsuri de derutare a adversarului. Însă ferocitatea „tăierii“ e la fel de intensă şi de atavică. Ceea ce e relativ nou, însă, e un soi de Principiu al Dominoului – cu referire evidentă la celebrul film care poartă acest titlu. În euforia învăţării tacticilor de tăiere şi de supravieţuire, toţi participanţii la acest joc tind să uite că în orice moment al savurării unei victorii, de foarte departe, toată scena e atent supravegheată de un lunetist.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.