Cum se scrie istoria de mîntuială
Tot mai des în ultima vreme, apar cărţi neimportante, fără valoare, şi chiar incomode pentru autorii înşişi. Pentru a bifa activităţile cerute de granturi CNCSIS, ANCSIS sau din Fonduri Structurale, se „toarnă“ la repezeală o culegere de studii, la o editură nu prea mare, dar cotată în noua grilă complet aberantă de performanţe. Uite aşa maldărul de gunoi al istoriografiei româneşti mai pune cîteva vîrfuri. În această categorie poate fi clasată şi cartea coordonată de Claudiu Neagoe, care tocmai mi-a picat în mînă. Apărută la Editura Universităţii din Bucureşti (2009) sub pomposul titlu Modele culturale şi realităţi cotidiene în societatea românească (secolele XV-XIX), cartea reuneşte un grup de tineri „istorici“ care îşi desfăşoară activitatea în centrele universitare din provincie. M-am bucurat, aşadar, sperînd că prezenţa lor în apropierea unor arhive locale ar putea să dea consistenţă şi particularitate cercetărilor lor. Dar…
Subiectele propuse spre lectură sînt cît se poate de actuale şi unele dintre ele abia intrate în sfera cercetării: spectacol public, gusturi şi obiceiuri culinare, cotidian şi spaţiu public etc. Cîte nu s-ar fi putut spune/găsi prin arhive…
De pildă, Claudiu Neagoe se ocupă de ceremoniile, spectacolele de „divertisment“ şi reprezentaţiile muzicale din vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Termenul de „divertisment“ aparţine autorului şi mi se pare impropriu pentru a judeca o realitate socială specifică acelei epoci. Dincolo de generalităţile deja cunoscute graţie cronicarilor, studiul abundă în citări din călătorii străini, utilizaţi pînă la epuizare. Deşi Sorin Iftimi, Radu Păun sau Ovidiu Cristea s-au ocupat cu acribie de aceste tematici, autorul nu prea are habar (sau nu vrea să aibă). I-ar fi fost de folos aceste studii şi ar fi aflat că scuza potrivit căreia sursele noastre ar fi precare nu prea mai ţine. Culmea este că domnul Claudiu Neagoe recidivează în acelaşi volum cu un studiu amplu referitor la domnia lui Alexandru Ipsilanti. Aflăm astfel cum poate cineva să redacteze un studiu de vreo 30 de pagini în care nici măcar o afirmaţie să nu-i aparţină şi din care nu rămînem cu nimic, ci doar cu locuri comune şi inserţii hazardate. Îi aparţin totuşi cele 355 de note unde iarăşi călătorii străini sînt cu voioşie reprezentaţi, dar nu înţeleşi în spiritul vremurilor (ce bine i-ar fi prins lectura lui Larry Wolff!!!). E muncă grea să treci totuşi prin arhivele acestei domnii, numeroase şi bine conservate, şi atunci autorul se păcăleşte şi ne păcăleşte, oferind „în linii generale“ ceva.
În acelaşi registru se înscrie şi studiul domnului Marin Sâmbrian-Toma care se opreşte asupra obiceiurilor culinare din Ţara Românească în secolele XVI-XIX. Călătorii străini, sursă inepuizabilă, sînt întorşi cînd pe faţă, cînd pe dos. Şi atunci cînd emite propriile judecăţi, ne trezim cu fraze de genul: „pînă în secolul al XVI-lea, bucătăria europeană conţinea multe preparate din carne în detrimentul sănătăţii comesenilor şi al artei culinare, cantitatea ostentativă învingînd calitatea“. Îi recomandăm domnului Sâmbrian-Toma să citească cu mare atenţie sursele vremurilor şi să înţeleagă domnia sa, dacă se poate, mecanismele de funcţionare ale acelor societăţi în care foamea era încă mai aproape decît dietele contemporane. Cît despre meleagurile noastre, ar fi fost suficient o privire prin catalogul manuscriselor de la Biblioteca Academiei Române (nici măcar nu e în manuscris, ci tipărit în patru volume) şi ar fi găsit acolo reţete şi reţete. E adevărat că priveala l-ar fi trimis la bibliotecă.
În cele cinci pagini dedicate „bazarului“ din Bucureştiul trecut, nici Ionuţ Stanciu nu are loc decît pentru călătorii străini. Dacă mîine această colecţie ar dispărea, o ceată de „istorici“ ar rămîne fără obiectul muncii lor; e uşor de imaginat că nu vor da fuga să citească ediţia princeps.
O simplă privire pe site-ul Arhivelor Naţionale este de ajuns pentru a observa că, datorită noii politici salutare a noii direcţiuni, mai toate sediile locale ale acestei instituţii şi-au listat fondurile disponibile. Cu alte cuvinte, un cercetător are cît de cît idee cu privire la materialul documentar pe care se poate baza atunci cînd se apucă de o cercetare. Dar şi că, cel puţin pe perioade recente, fonduri inedite de arhivă există. Şi cu toate acestea, istoria noastră locală este profund deficitară mai ales pe partea medievală şi modernă, căci de la Craiova sau Piteşti, de la Tecuci la Bîrlad îi e mai lesne „cuiva“ a scrie din călătorii străini, decît a înfrunta drumul anevoios al chirilicelor noastre „trecute“.
Şi uite aşa s-a mai bifat o activitate şi s-a mai scris o istorie de mîntuială…
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.