Cum se reconstruieşte o capitală

Scriitorul francez Alphonse Daudet a avut un frate, mai puţin cunoscut, deşi era un istoric învăţat şi talentat: Ernest Daudet (1837-1921). Deschid un volum de amintiri ale sale, în care e vorba de începuturile lui ca jurnalist în primii ani ai Imperiului al Doilea. Aici se povesteşte cum a ştiut Napoleon al III-lea să transforme Parisul prin dezvoltarea căilor ferate şi prin deschiderea de drumuri de acces dinafară şi în interior, precum şi prin demolarea unor cartiere insalubre, fie la marginea oraşului, fie insule arhaice din centru. În locul acelor unghere întortocheate în care se ridicau baricade la fiecare revoluţie, s-au întins bulevarde largi, pe care trupele puteau defila sau, la nevoie, lua poziţie de tragere. Iată un pasaj sau două din aceste memorii despre o activitate pentru care numele prefectului Haussmann a devenit simbolic. "În curînd Parisul a devenit un vast şantier. Fusese atrasă o adevărată armată de zidari. Îndată după executarea celor dintîi proiecte, s-au născut din ele altele. Arhitecţii elaborau nenumărate planuri: biserici, hale, opera, spitalul Hôtel-Dieu. În fiecare zi apărea o întreprindere nouă. O febră a construcţiilor a cuprins întreaga populaţie. Exproprierile pentru cauză de utilitate publică se practicau pe scară mare. Oricine visa să fie expropriat. Proprietarii de case dărăpănate şi de maidane, patronii unor industrii care trăgeau să moară se vedeau deodată pe punctul de a cîştiga o avere din ceea ce pînă atunci ameninţa să-i sărăcească. Orice imobil destinat a fi expropriat îşi tripla valoarea. Juriile se arătau generoase, plăteau fără să se tocmească, deschideau resurse noi pentru speculă. La început, demolările păreau justificate prin necesităţi sanitare sau strategice. Dar, puţin după aceea, ele n-au mai fost dictate decît de arbitrar şi de bunul plac, prin complezenţe venale. De toate astea beneficiau unii fericiţi, favorizaţi. Erau aceia care, graţie poziţiei lor sociale şi relaţiilor lor, erau ţinuţi la curent cu proiectele administraţiei urbane. De îndată ce aflau că un cartier urmează să fie dărîmat şi pe cînd restul muritorilor nu erau încă informaţi, ei se duceau la faţa locului, dobîndeau, la un preţ scăzut, proprietatea caselor şi terenurilor situate pe traseul străzilor proiectate şi, atunci cînd exproprierea le atingea, ea le îngăduia să realizeze, fără nici un risc, cîştiguri considerabile din care, uneori, cei care le atribuiseră acest avantaj obţineau în secret o parte." Dacă aţi recunoscut pînă acum o situaţie la care şi noi asistăm, veţi aprecia şi continuarea, în legătură cu efectele dezvoltării urbane: "Preţul lucrurilor necesare vieţii a crescut pînă la un nivel ruinător. Noile imobile erau capabile să întrunească toate aspectele celui mai rafinat lux. Pentru împodobirea lor se întrebuinţau aurul şi marmura. Construcţia lor costa scump, motiv pentru care creşteau şi chiriile în aceeaşi măsură". Veţi spune că, chiar aşa, capitala Franţei s-a modernizat, fără să piardă monumente istorice de o valoare deosebită. Cine cunoaşte istoria arhitecturii altfel decît din ghidurile pentru turişti grăbiţi vă va răspunde că oraşul luat drept exemplu a suferit atunci pagube ireparabile. De altfel, chiar la sfîrşitul epocii evocate de Daudet, Comuna din Paris a provocat incendiul care a nimicit palatul Tuileries, pe care unii arhitecţi, de curînd, şi-au propus să-l reconstruiască. Există o întreagă literatură care, pînă în ziua de astăzi, enumeră minuţios tot ce a continuat să fie sacrificat din necesitatea deschiderii spaţiului pentru circulaţie. Marea diferenţă este că Parisul, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, era o extraordinară colecţie a înfrumuseţărilor aduse, pe rînd, neîntrerupt, de regii celor trei dinastii de-a lungul malurilor Senei. La Bucureşti, din puţinul rămas, mult mai recent şi mai modest, ce se va păstra? Aurării avem şi noi, pe faţada casei lui Becali, marmură au pus băncile peste tot cu nemiluita în ultimii ani, dar sînt împopoţonări de parveniţi, umilitoare prin pretenţia lor.