Cum se înjură la români

12 ianuarie 2012   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Pe la început de secol XVIII, mitropolitul Antim Ivireanul critică societatea valahă, aflată, după părerea lui, într-o adîncă şi aprigă criză morală. Mersul la biserică pare doar un pretext pentru ca oamenii să-şi scoată în evidenţă hainele şi rangul, şi chiar mai rău, să se amuze, postul devine o pacoste, bîrfa şi cleveteala – o obişnuinţă a firii, respectul – o deriziune etc. „Cînd mergem la biserici, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne ierte păcatele, iar noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decît pe la cîrciume“, tună mitropolitul într-un cuvînt de învăţătură rostit într-o duminică în biserica Mitropoliei.

Şi la fel de vehement critică „năravul prost“ al românului de a înjura de mama focului, oricînd, oriunde, oricum, invocînd deseori cele sfinte: „că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminicătură, de morţi, de comîndare, de lumînare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovidanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim înşine legia?! Cine din păgîni face aceasta, sau cine-ş măscăreşte legia ca noi?“ Chiar aşa, cine mai înjură ca românul? Cine mai amestecă cruci, Dumnezei, cu mădulare şi alte părţi ascunse al trupului, evitate aici de mitropolit? Păi, Alexandru vodă Aldea care pronunţă cea mai „tare“ înjurătură de la „nivel înalt“ atunci cînd i se pune la îndoială loialitatea, acuzat (de către sibienii cărora le scrie) că s-ar fi dat pe mîna turcilor şi „cine va minţi să-i f… cîinii pe nevastă-sa şi pe mă-sa“ (1432). Urmează apoi, binecunoscuta injurie, la fel de prezentă printre isteriile „înalte“ de „porc de cîine“ cu care vodă apostrofează pe unul, pe altul. De aici pînă la opincă…

La 1757, de pildă, mitropolitul Iacob Putneanul notează acelaşi nărav al amestecării crucii şi icoanelor printre ocările ordinare: „Aceasta nici păgînii nu o fac să-şi suduiască legea sau pre Dumnezeul lor. Iată dar că creştinii cei ce suduiesc legea, sufletul, Crucea, Precistania, botezul, judeţul, şi alte odoare din dogmele credinţei, unora ca aceştia le este năpastă numele de creştin“. Cîteva decenii mai tîrziu, mitropolitul Veniamin Costache, asociindu-şi cei doi episcopi, Meletie al Romanului şi Sofronie al Huşilor, îşi arată nemulţumirea faţă de acelaşi obicei al folosirii obiectelor sfinte în formularea injuriilor, „sudălmilor şi hulilor“. În enciclica sa „Pentru cei ce hulesc cele sfinte“, mitropolitul spune că moldoveanul s-au obişnuit rău a folosi „sudălmile i atîta desfrînare şi slobozenia… încît nu iaste vîrstă, nu se află mai nici un sătean, şi tîrgoveţ care să nu suduie: bărbaţi, bătrîni, tineri… pînă şi mamele, pînă şi copii şi copii cei mici învăţîndu-se de la părinţi“. Totul este mestecat în limbajul murdar al ocărilor: „suduie cruce, de Dumnezeu, de sfînt, de Evanghelie, de Hristos, de botez, de lege, de suflet, de Paşti, pînă o! lucru înfricoşător, pînă şi Sfintele Taine, sfintele liturghii, şi toată taina sfîntă a lucrărilor bisericeşti“. Adaugă locurile unde sudălmile se aud mai abitir: „prin tîrguri, prin sate, pe la locuinţele lor, pe la crîşme, pe la adunările rele şi răsvrătite, cu păreri mincinoase, tot cuvinte putrede de sudălmi şi hule“. Le cere „să-şi înfrîneze limba“, să se teamă de Dumnezeu, să fie buni creştini, şi pentru că toate acestea sînt mult prea „mici“ pentru un norod obişnuit să suduie, blestemul cel mare se revarsă asupra capetelor lor. Bubele lui Ghezei, soarta lui Arie, urgia lui Dumnezeu sînt mobilizate pentru a provoca frica. Preoţii sînt chemaţi să ia aminte şi să pedepsească prin scoaterea nesupusului în afara spaţiului sacru: „preoţii să nu fie volnici a merge în casa lui, nici să-i lucreze nimic de ale preoţiei, încă nici la moarte trupul lui să nu-l prohodească, nici la biserică să nu-l îngroape, ci să-l îndepărteze cu totul de Biserică ca pre acela ce nu ascultă de Biserică“.

Mitropolitul se apleacă asupra fidelului amintindu-i nimicnicia în care se ascunde: „Tu viermele cel tîrîtor pre pămînt, tu cel ce eşti nimic, decît numai pămînt, praf cenuşă! O! orbire drăcească, sufletească, pămîntească. O pierdere nemărginită! O! neam necredincios şi îndărătnic!“. Or, dacă lumea sacrului nu este cruţată de toate aceste categorisiri, pentru a folosi un termen mai frumos decît ocara sau sudalma, în mahala, la cîrciumă şi pe uliţă, urechile aud „vorbe grele şi de ocară care e de ruşine a se spune“, cum se notează adesea prin documentele vremii. Şi atunci cînd vreun logofăt mai puţin pudic le notează cu nonşalanţă… cuvintele sînt chiar grele…

Cert este că românul înjură de mama focului, şi cînd îi merge bine, şi cînd îi merge prost. Şi strigă din toţi rărunchii una de să n-o poţi uita cîte zile oi avea.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu
este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

Mai multe