Cum să-ţi dai seama cît îmbătrîneşti

Sînt mai multe răspîntii pe drumul către bătrîneţe. Prima este pe la 30 şi ceva de ani, cînd descoperi, oarecum uimit, că fostele colege de liceu nu prea mai seamănă cu cele ce (nu) purtau acelaşi nume pe la 18 ani. A doua fază este cînd îţi dai seama că la bacalaureatul tău n-ai pus nici o fotografie pe Facebook... că de fapt nu exista nici fotografia digitală... stai puţin... parcă nu se inventase încă nici Internetul şi – uau! – de fapt nici un calculator PC nu torcea pe biroul tău de-acasă! Iar a treia fază... ce să mai insist?... mai bine uită-te singur în oglindă.

Ceea ce urmează aici nu e un text promoţional, deşi voi pomeni mai multe mărci decît puteţi întîlni în pauza de publicitate TV. Încep cu anul de graţie 2006. N-am băgat de seamă cînd firma japoneză de foto & film Minolta anunţa că iese din business-ul de gen, după o istorie de 78 de ani de excelenţă în domeniu. În adolescenţa mea, Minolta era genul de marcă pe care eventual o vedeai în filmele americane; mai apoi, după ’90, doar prin birourile guvernamentale găseai fax-uri şi imprimante cu acest logo – erau printre cele mai bune şi mai scumpe. După care, cum v-am spus, zbang!, în 2006, mortua est!

Sau: pe la începutul anilor ’80, cine avea acasă un casetofon stereo marca Sony se chema că a) ori avea pe mama vînzătoare la un shop; b) ori avea pe tata care mai muncea (!) pe-afară; c) ori avea ambii părinţi ca locatari pe B-dul Primăverii (sigur, mai existau şi excepţii – dar, în linii mari, cam aşa stăteau lucrurile). Sony era celebrisimă în România – cu aparate radio, casetofoane, mai apoi videoplayere etc., deşi ele propriu-zis nu se găseau pe piaţă – şi îi vedeai numele peste tot: copiii şi-l scriau cu pixul pe genţile de şcoală; la TV, la meciurile de fotbal cu echipe străine, vedeai numele în reclame la marginea arenei; ba încă şi Amza Pellea l-a pomenit într-un cuplet de-al lui cu „Nea Mărin“. Pînă cînd, ce să vezi? Citesc recent că Sony e bîntuită de faliment: patru ani consecutivi de pierderi (la divizia de televizoare, pierde cîte 80$ la fiecare ecran vîndut! – scrie The Economist).

Sau: vă mai aduceţi aminte de firma Sanyo (tot radio... casetofoane... videoplayere... reclame pe stadioane etc.)? Relativ recent, Sanyo a dispărut (după ani de tras barca pe uscat), înghiţită de un rival – pe nume Panasonic (îl cunoaşteţi şi pe el; ori de-aţi avut, ori de n-aţi avut, sigur v-aţi dorit cîndva un radiocas Panasonic). Dar, ce să vezi, minune mare: doar ce-a luat Sanyo, că şi Panasonic a căzut lat pe patul bursei: pe la începutul lui februarie a.c. firma anunţa cel mai prost an din istoria-i, cu pierderi în 2011 de 10,2 miliarde $ – drept care va concedia spre 17.000 de angajaţi.

Nici nu terminasem ştirea de mai sus că-mi sare sub ochi o alta: companiei de electronice Sharp anunţă pierderi de 3,8 miliarde $ pe 2011, iar compania Standard & Poor’s i-a scăzut cota de la A- la BBB+ (nu scăderea în sine e problema, ci lipsa unui orizont de creştere). Sau: firma Olympus (lentile, aparate optice, camere foto, binoculare ş.a.), după ani de pierderi, îşi dă în judecată foştii directori, pentru management defectuos. Dar cea mai tare veste vine dinspre o megafirmă! Eastman Kodak era nu o companie, ci un colos (totul începînd cu un George Eastman care, în secolul trecut, a inventat filmul fotografic în rolă). În anii ’70-’80, aproape că nu era film artistic care să nu fie turnat pe Eastman Kodak (doar studiourile româneşti, în anii de vaci slabe, mai foloseau peliculă AzoMureş). La un moment dat, Kodak controla 90% din piaţa mondială de profil. Pînă cînd...

În 1994, pentru a-şi astupa găuri financiare, Kodak (încă gigant) a vîndut cealaltă jumătate, numită Eastman Chemical. În deceniul trecut, încă megaloman, Kodak a semnat un contract (de 74 milioane $) cu celebrul teatru din Hollywood în care se decernează Oscarurile. Dar, din pierdere în pierdere, în septembrie 2011 a explodat zvonul: Kodak ar fi în pragul falimentului şi s-ar putea să nu mai apuce 2013. Anul acesta, contractul cu Kodak Theatre s-a rupt: premiile Oscar n-au mai fost asociate cu numele Kodak.

Am pomenit aici mai cu seamă mărci japoneze, din simplul motiv că în anii adolescenţei noastre Japonia era o putere economică în urcare. Puteam în egală măsură vorbi despre compania aeriană a ungurilor – Malev-ul a tras recent obloanele – sau despre (ieri mari) firme auto din SUA, care-şi rod de sub unghie. Cînd firme ale căror nume ţi-au legănat pruncia se duc de rîpă, te simţi tu însuţi depăşit. Cînd Sony sponsoriza campionate mondiale de fotbal, China era o ţară mare şi nesemnificativă economic. Azi, China e la fel de mare – dar a devenit şi principala piaţă de desfacere pentru automobilele Rolls-Royce.

Uite-aşa simţi cum trece timpul peste tine.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.