Cum eram în 1827
Are vreun rost să răsfoim prin vechi povestiri de călători, cînd, sub ochii noştri, acest oraş se preface vertiginos? Sigur că are. Trebuie să ştim de la ce am plecat. Uşurinţa cu care oricine se apucă să planteze oriunde clădiri noi, sfidînd şi înfăţişarea tradiţională a împrejurimii, şi nevoile populaţiei cartierului, se explică numai prin totală ignoranţă. Bucureşti nu începe astăzi cu dumneata, care ai venit dăunăzi şi care nu vezi între strada pe care locuieşti şi una din Milano, să zicem, sau din Tel Aviv decît diferenţa de confort. În revista Tinerimea română din 1899, Emilia Cioranu, care era o studentă urîtă şi savantă, şi Alexandru-Sadi Ionescu, bibliotecar la Academie, au publicat cîteva pagini intitulate Un călător englez în Muntenia după Eterie. Cartea din care ei au tradus aceste impresii de călătorie a apărut în 1830 la Londra, fiind scrisă de un căpitan din marina regală britanică, Charles Colville Frankland pe numele său, la întoarcerea de la Constantinopol. Pe drum, văzuse Troia şi Atena, Cipru, Siria şi Egipt. La 2 aprilie 1827, notează în jurnalul său: "am zărit din depărtare turnurile Bucureştilor aşezate cam în groapă" şi, pe intrarea dinspre Piteşti, a intrat după vreo oră în capitala Ţării Româneşti. "Străbăturăm acest oraş murdar şi împrăştiat, ce prezenta o amestecătură curioasă de lux european şi mizerie şi sărăcie orientală." În linii mari, contrastul a rămas. "Trăserăm la hotelul ŤEuropa», unde am fost serviţi bine şi curat, lucru de care eram foarte mulţumiţi căci de vreo nouă zile nu mai dormisem în pat decît la Pesta." În cort sau în trăsură, fuseseră chinuiţi de ţînţari. Numele hotelului arată de atunci năzuinţa de a împinge graniţa continentului mai la est. Totuşi, acest ideal îi părea unui occidental departe de realizare. Frankland era de părere că "poporul de aci începe să se deosebească de cel european; fiind mai aproape de Orient, împrumută mai lesne obiceiurile şi costumele orientale". Prima vizită a făcut-o la consulatul britanic, care "se află într-o casă elegantă, aşezată în mijlocul unei grădini aranjate în felul celor europene". Dar, pînă acolo, au mers pe "străzi pardosite cu duşumele" şi au întîlnit "cîteva caleşti pompoase şi nişte trăsuri de modă veche, bine lustruite, ale căror ornamente străluceau ca aurul. În ele sta răsturnat cîte un boier cu un calpac imens, lucrat în catifea roşu-aprins sau verde, şi îmbrăcat cu o mantie bogat împodobită cu blană". În aceeaşi seară, vizitatorii au fost în audienţă la domn, care era atunci Grigore Dimitrie Ghica şi care nu era prea ocupat, dacă i-a putut primi imediat, cu ciubuc şi cafea. Conversaţia cu străinii, în italiană şi franceză, a fost prin interpret. Aspectul palatului nu i-a impresionat: "seamănă cu o locuinţă privată a unui nobil german sărac". În schimb, la recepţia la care i-a invitat un compatriot stabilit în Bucureşti şi la care au cunoscut o seamă de boieri şi cucoane, căpitanul englez a fost atras de frumuseţea bucureştencelor. Una din ele, îndeosebi, "avea o frumoasă figură clasică grecească, cu genele arcate ca semiluna, ochii dulci, ce străluceau ca cei de gazelă, păreau că se topesc, mîinile şi braţele ca un model de statuie şi frumosul ei bust acoperit cu o mică jachetă superbă de catifea neagră, brodată cu aur". Manierele elegante, vorba "animată şi plăcută" (deci, fără traducător) l-au fermecat pe Frankland, care declară: "Numai pentru plăcerea de a o vedea făcea să vii atîta drum de la Viena!". Doamna aceea, Maria Bălăceanu, avea atunci 24 de ani şi era fiica poetului Alecu Văcărescu. Alte observaţii se referă la oraşul Bucureşti, "aşezat pe un rîu mic, numit Domnitza, care se uneşte cu rîul Argeş puţin mai la sud-est de Bucureşti şi se varsă în Dunăre mai jos de Giurgiu". Despre numărul fundaţiilor religioase, informaţiile autorului, exagerate, au fost culese de la consulul Angliei: "70 sau 80 mănăstiri de călugări, 360 de biserici, 20 sau 30 mănăstiri de călugăriţe". Noaptea, iluminatul public era redus la "torţele primitive şi grosolane", bucăţi lungi de brad aprinse la un capăt, pe care le purtau nişte zdrenţăroşi alergînd în faţa trăsurilor. În concluzie: "Curioasa amestecătură a costumelor şi obiceiurilor orientale şi europene ce le observă un străin la fiecare pas în Bucureşti îl face să fie un loc într-adevăr interesant pentru un călător".