Cum au ajuns românii să sperie Londra - înainte de a o vedea

Ceea ce-i fascinant în povestea imperiilor e că nici măcar ele nu-s scutite de un sîmbure de drăgălaşă stupiditate – care, inutil să v-o spun, dă sare şi piper Istoriei ca atare. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic şi Rusia erau prinse într-un acerb „Mare Joc“ geopolitic prin Asia – din Afganistan şi pînă în India. S-au jucat ce s-au jucat pînă ce şi-au dat seama că ameninţarea era în altă parte: în Germania renăscută, ce se profila ca mare putere în Europa.

Acum, să trecem la cele prezente. Nu-i nici un pericol ca, în viitorul apropiat, Marea Britanie şi România & Bulgaria să se afle pe baricade diferite, nici în Europa şi nici în Asia. Aplombul pe care parlamentari britanici – plus presa aferentă – l-au pus în a vorbi despre un pericol româno-bulgar la adresa Marii Britanii e o mostră de crasă ignoranţă. El denotă cît de bine (a se citi prost) cunosc unii britoni realităţile din Estul UE (deşi Londra a trimis de regulă aici ambasadori excelenţi – pe cei de la Bucureşti în bună parte i-am cunoscut). De la un imperiu, chiar şi fost, ai anumite pretenţii. De la Marea Britanie, cu memoria sa imperială vie şi cu istoria sa imperială sofisticată, mă aşteptam la mai mult.

Este de înţeles temerea oricărui guvern că un val de emigranţi i-ar da peste cap balanţa serviciilor şi protecţia socială. Orice politică se joacă în primul rînd acasă. Înainte de a da explicaţii la Bruxelles, premierul britanic David Cameron dă explicaţii la Londra. Cameron a promis să reducă (pînă în 2015) la sub 100.000 pe an numărul imigranţilor veniţi din afara Europei. Dar românii şi bulgarii, de la orice capăt al poveştii i-ai privi, nu-s nici emigranţi şi nici imigranţi – ci (doar) cetăţeni europeni care, asemenea britanicilor, sînt deopotrivă îndreptăţiţi să uzeze de directiva liberei circulaţii a oamenilor şi a bunurilor – cea care stă la baza Uniunii Europene şi care i-a dat acesteia valoare în timpurile bune. Marea Britanie doreşte să profite pe mai departe de libera circulaţie a bunurilor, dar vrea să menţină restricţii în libera circulaţie a oamenilor. Oricine îşi poate spune că este un calcul politic la mijloc – dar, totodată, oricine îşi poate spune că e şi o anumită ipocrizie în această pretenţie.

Indiferent cu ce ameninţări i-ar cota presa tabloidă pe români şi pe bulgari (iar britanicii, se ştie, stau biiiiine la tabloide, inclusiv la capitolul topless regal), presa serioasă (vezi unul dintre editorialele din Financial Times, 2-3 februarie a.c., p. 6) arată clar că această presupusă ameninţare este mai curînd o znoavă din seria celor cu drobul de sare.

Românii care, teoretic, ar putea merge spre Anglia n-ar face-o (în imensa lor majoritate) pentru a căuta ajutor social – ci locuri de muncă. Acum un deceniu, aceeaşi a fost povestea polonezilor – şi ei păreau o mare ameninţare pentru Occident; doar că, azi, acei polonezi contribuie din plin la PIB-ul ţărilor care i-au primit, iar polonezele care nasc prin ţările de adopţie – inclusiv Anglia – contribuie binişor la (oricum ofilita) rată de naşteri a lumii occidentale. La fel este şi cazul românilor care au ajuns în ţări latine, din Italia pînă în Spania. Nu s-au dus acolo pensionari care să-şi pună dantura pe banii statelor respective, ci mai ales tineri care au pus osul la treabă. Temerea unor britanici că la ei ar putea fi altfel e uşor stupidă – un stat cu aşa trecut imperial ar fi dator cu ceva mai multă înţelepciune. Iar dacă se tem – şi nu au curajul s-o spună – că brusc ar creşte numărul cerşetorilor din Trafalgar Square, atunci poate ar fi cazul ca britanicii să afle că cerşetorii nu prea au nevoie de directive europene; unde au ajuns, au făcut-o de regulă înaintea muncitorilor. În plus, nu pot să le dau britanicilor decît o veste proastă: dacă ar vrea să ajungă sub soarele palid al Albionului, cerşetorii tot ar pătrunde, chiar dacă la graniţele britanice s-ar aşeza unul lîngă altul David Cameron, prinţul Harry şi divizia lui aeropurtată din Afganistan, Harry Potter, Sherlock Holmes, Jack Spintecătorul şi James Bond (plus toate Bond-girls aferente, umăr la umăr, of course). Dar britanicii, pentru că sînt în mare simpatici şi au dat lumii Beatles-ii, merită şi o veste bună: la drept vorbind, nu sînt foarte multe semne că românii (fie ei oameni decenţi sau infractori parşivi) ar da soarele ţărilor mediteraneene pentru ceaţa lăptoasă a Londrei şi nici graiurile latine pentru limba lor în care scrii y şi citeşti uai.

Drept care aş putea pune pariu că Britania nu va fi invadată de româno-bulgari; şi, astfel, se va putea bucura pe mai departe de a-i găzdui cum se cuvine pe oameni cu mai puţine legende defavorabile, desigur – Roman Abramovici sau Boris Berejovski y compris.

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.