Cultura cercetării la noi și la alții după noile criterii ISI
Mai deunăzi într-o discuţie cu un bun amic, profesor la Universitatea din Toulouse, chestiunea ISI s-a impus ca dezbatere de la sine, spiritele fiind deja încinse pe la noi şi de mult potolite pe la ei, adică printre universitarii şi cercetătorii francezi. Şi-mi zise: „Dacă la noi s-ar aplica aceste criterii, jumătate dintre profesorii universitari şi altă jumătate dintre cercetători ar trebui să plece acasă. Noi rezistăm şi, pentru moment, ministrul nostru a renunţat la această marotă ISI. Majoritatea acestor reviste ISI sînt în limba engleză, iar noi refuzăm categoric să scriem în engleză. Un cercetător scrie cel mai bine în limba lui maternă, îşi construieşte frazele, gîndurile, conceptele, totul în propria limbă. N-am nimic împotriva unei traduceri, dacă laboratorul vrea să-mi traducă un text şi o revistă ISI vrea să-l accepte, bucuros. Dar eu nu scriu în engleză, nu pot să fac asta gîndind că limba franceză mai înseamnă încă ceva pentru noi toţi. Apoi avem şi noi destule reviste prestigioase; că nu sînt ISI e treaba lor“.
Şi mă dusei apoi cu gîndul la Annales. Histoire, Economie, Société – una dintre cele mai prestigioase reviste din lume: a impus curente şi teme de cercetare, a revoluţionat istoriografia mondială, a format generaţii de istorici, a stîrnit revoluţii (la nivelul abordării trecutului). Orice cercetător visa/visează încă să-şi vadă „opera“ publicată în paginile acestei reviste. Şi cu toate acestea, revista n-a intrat în clasamentul ISI. Să nu se creadă că sînt împotriva acestui Index, sînt acolo numeroase reviste prestigioase în care aş vrea să mă regăsesc, să nu se creadă că mă opun noilor criterii de abilitare pentru promovarea universitară şi încurajez astfel impostura (aşa cum sînt acuzată de la ultimul meu articol), ci doar că aceste criterii au nevoie de nuanţe, de foarte multe nuanţe.
Publicarea unui articol într-o revistă indexată internaţional presupune depunerea unui manuscris spre evaluare. Or, nu-l depui în limba română, că nu interesează pe nimeni, şi nu scrii despre satul Stăneşti şi „a doua legare de glie a iobagilor“, că iar nu interesează pe nimeni. Nu am pretenţiile prietenului meu francez şi nu refuz să scriu în limba engleză (deşi ar trebui să ne dea de gîndit şi acest lucru), ci spun doar că prefer un traducător profesionist, capabil să rezume cît mai bine gîndirea mea. Un articol de vreo 20 de pagini (la doar 2000 de caractere pe pagină) ar însemna vreo 300 de euro, adică de două ori salariul unui asistent, o dată şi-un pic salariul unui lector. Să nu vă închipuiţi că odată cu noua grilă de abilitare şi promovare a crescut şi bugetul alocat educaţiei şi cercetării. Apoi, mai este acolo un criteriu eliminatoriu: „I3: carte cu caracter de monografie, publicată la o editură de prestigiu internaţional din străinătate“. Dacă 20 de pagini ar costa 300 de euro, cam la cît s-ar ridica publicarea unei cărţi de 300 de pagini, la Brill, de exemplu, vă las pe dumneavoastră să faceţi socoteală. Că doar n-or să ghicească editorii de la Brill că pe aici, pe tărîmurile valahe, subiecte de interes planetar merită descoperite, traduse, publicate, promovate, eventual distribuite gratuit cărţi la toate porţile României. Ca să intre într-un proces de evaluare, editura cere un manuscris lizibil, scris într-o foarte bună engleză, cu un subiect incitant, racordat la curentele internaţionale.
Sînt de acord să intrăm într-o competiţie internaţională pentru a elimina astfel micile coterii autohtone (şi fără speranţa că alţii ar putea face ordine în maldărul nostru de maculatură, aşa cum ne lasă să credem aceste noi criterii), dar cu ce? Cercetarea umanistă nu este o activitate lucrativă aducătoare de venituri, ci doar de prestigiu. Nici universităţile, nici institutele n-au prevăzut în bugetele lor astfel de cheltuieli. Acolo unde există angajat un traducător, mai bine dai şi fugi, decît să te trezeşti cu „nuclée“ în loc de „noyau“. Se mizează aşadar, în continuare, tot pe micile relaţii, pe amiciţii, pe prietenii, pe intervenţii, pe micile umilinţe gen „hai, mă, că n-o fi foc, că trebuie să trec şi io cumva“. Şi mai ales pe timpul şi bugetul cercetătorului care vrea să avanseze fără a avea nici o facilitate în acest sens, nici măcar tonner şi hîrtie pentru o imprimantă de prin anii ’90, într-un aşa-zis laborator în care scaunele nu sînt încă pentru toată lumea.
Cît despre istoria noastră locală şi naţională, se pare că-i punem cruce şi îi cîntăm prohodul, o exilăm din nou în cuferele arhivelor în aşteptarea unor vremuri mai bune care nu vor veni niciodată.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.