Cultul puterii

„Un regim totalitar capabil să-şi susţină propriul cult prin propagandă şi să-şi exercite controlul asupra tuturor supuşilor, fără excepţie, nu e posibil fără un înalt grad de dezvoltare tehnică a mijloacelor de comunicare în masă, a armatei şi a mijloacelor de transport. De aceea, deşi ideologia şi estetica totalitarismului au existat din vremuri imemoriale, realizarea sa consecventă nu a devenit posibilă decît în secolul XX, Stalin a mers şi în această privinţă pe căi neexplorate. Predecesorii lui n-au putut crea decît enclave totalitare izolate – curtea imperială, aşezările militare, mînăstirile catolice –, dar nu şi-au putut extinde sistemul asupra unei ţări întregi. 

Cultul puterii s-a dovedit a fi mult mai viabil decît cultul personalităţii. Am învăţat demult să fim critici în ce priveşte laudele de sine ale puterii, înţelegînd cît de neînsemnate, cît de relative sînt de fapt succesele sale. Dar să considerăm că toate nenorocirile noastre se explică numai prin incompetenţa, greşelile, vinovăţia sau chiar infracţiunile conducerii înseamnă să rămînem în continuare prizonieri ai cultului puterii. Tocmai acestea au fost iluziile congresului XX: puterea a fost rea, acum va fi bună, dar va rămîne, ca înainte, omnipotentă. De mitologia totalitaristă ne va salva altceva: înţelegerea neînsemnătăţii valorii reale a puterii, faţă de cea a proceselor de autoorganizare a societăţii. Prin încrederea în aceste procese spontane, dar raţionale şi cu adevărat umane, şi prin asumarea răspunderii personale pentru aceste procese apare alternativa psihologică a cultului puterii.“ 

L. Gozman, A. Etkind, „De la cultul puterii la puterea oamenilor“, trad. de Suzana Holban şi Oana Vlad, 22, 2 febr.1990

(a se vedea şi nr. anterior)