Cu dinţii de aur la Paris

„Să-ţi spun. Abia am ajuns la intersecţie cînd de pe trotuar două ţigănci (deux tsiganes) cu dinţii de «aur» s-au repezit să-mi spele geamul. Le-am făcut semn politicos, că nu am nevoie de ajutorul lor. Dar una dintre ele, zîmbind hîd şi arătîndu-şi dinţii ăia auriţi, că aşa i-am văzut, a insistat. I-am spus iară şi iară că nu vreau să-mi spele nici un geam. Să mă lase în pace. S-a apucat să-mi deseneze o inimă pe parbriz, apoi să-mi trimită bezele şi paf... îmi trînteşte buretele ăla murdar pe maşină şi dăi. A trebuit să mă dau jos, să-i explic că nu am nevoie de geamuri nespălate. Bineînţeles că a început să mă înjure. Iată-mă şi conard pe ţigăneşte sau pe româneşte. Soţia mea s-a ascuns toată sub canapea şi striga «Robert, nu ieşi că ne fură maşina. Robert… Robert...», isterie, nu alta. Dar cum am fost în România, cum sîntem prieteni cu tine, ştim că aveţi o problemă mare de integrare cu această populaţie şi că nu toţi românii sînt aşa.“ Asta este povestea prietenului meu din Paris care iubeşte România, care îi iubeşte pe români, dar care nu vrea să fie agresat la el acasă. Şi îl înţeleg foarte bine, pentru că eu, doar pasager pentru o anumită vreme în Paris, mă simt agresată de compatrioţii mei întîlniţi peste tot.

Abia de pui piciorul pe tărîmul galic şi o „doamnă“ drapată în negru îţi cîntă de mama focului despre Dumnezeu şi „grija lui cea mare“. Nu te aştepţi ca aşa jale românească/ ţigănească să prindă la călătorul obosit, legănat de căldura şi mirosurile pestilenţiale ale trenului parizian. Dar Dumnezeul cîntăreţei nu se lăsă bătut pînă la Gare du Nord, adică vreme de vreo 40 de minute, probabil că n-are altceva mai bun de făcut. Şi apoi, dacă tot nu primeşte nimic, măcar să se dea în stambă, enervînd pe toată lumea şi „binecuvîntînd“ fără încetare o populaţie inertă la atenţiile celeste. Ceea ce, pe bune, a reuşit cu prisosinţă. De acolo, în orice metrou parizian ai poposi, sigur te întîmpină acordeonul, chitara şi „zai-zai-zai-zai“ strigat la o chestie ce pare a fi boxă, casetofon... mult scotch... ceva... Tamburina zdrăngăne mai tare decît zai-zai, dinţii sclipesc în căldura şi aglomeraţia vagoanelor, după care mestecă un „merci mesiu“ şi apoi un „luate-ar dracu’ de zgîrcit“, coboară la prima pentru a anima/enerva un alt vagon şi un alt vagon... Turiştii, veniţi să se distreze, se amuză, bat din palme, zîmbesc, dar puţini sînt cei care se lasă „păcăliţi“ şi aruncă o piesă sau două muzicanţilor. Francezul obişnuit nu prea mai are reacţie, priveşte spectacolul cu dispreţ, înjură, în gînd, şi aşteaptă să coboare... dar comentează ori de cîte ori se poate. „Ah, les Roumains...“ Şi... „les Roumains“ sînt mai peste tot: cerşesc printre tunelurile metroului sau la porţile metroului, expunîndu-şi infirmităţile, mizeria, lipsa de educaţie şi mai ales dinţii auriţi..., deschid şi închid porţile supermarché-urilor, expunînd o revistă inutilă... sînt duminică dimineaţa în piaţă, amestecaţi printre vînzători, clienţi curioşi şi vînd ce se poate. De regulă, florile de prin locurile publice, parcuri, cimitire, păduri... Cînd cu lăcrămioare, cînd cu liliac, cînd cu iasomie, cînd cu „Frontul de stînga“... Cred că habar n-au de stînga sau de dreapta, dar cum alegerile legislative sînt în plină desfăşurare, cum pieţele sînt invadate de „propagatori“ mai degrabă de stînga, decît de dreapta, cum campania are nevoie de muzică, ei, ei „românii“, mari iubitori de sonoruri ample, ţopăie cu veselie. Şi cînd un „Johnny Halliday“ improvizat cîntă din toţi plămînii „Le Front de Gauche a besoin des députes / Venez, venez, venez nombreux / Le Front de gauche a besoin des députes / Votez, votez, votez nombreux / Le Front de gauche a besoin des députes“ sar cu spor şi zîmbetul larg de li se văd toţi dinţii auriţi. Improvizaţia are doar ritm, dar fetele noastre cu braţele pline de flori şi fuste colorate ştiu să bată cadenţa, animînd atmosfera, oferind gratuit spectacolul de care doar Frontul de stînga are nevoie. Dincolo de astfel de episoade insistente şi destul de penibile, românii şi romii nu par mai agresivi decît alţii, nici mai răi, nici mai buni, nici... Oameni obişnuiţi, plecaţi în căutarea paradisului... 

Un sociolog, specialist în migraţii, îmi explică faptul că românii şi romii nu sînt mai breji decît alţii, ci doar foarte vizibili. Or, această vizibilitate jenează pe toată lumea, inclusiv pe românul onest venit cu treburi o zi sau un an. Habar n-am ce ar trebui făcut. Cert este că animozitatea, exploatată, mai ales de dreapta franceză, domneşte peste tot. Şi de cum deschizi gura şi de cum se află că eşti din România, lucrurile par altfel. Ţi se explică politicos cum nu „tu“ ai fi o problemă, ci „restul“ care... Or, acest „rest“ este atît de vizibil... şi atît de zgomotos... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.