Costache - „spărgătorul de case”

La începutul secolului al XIX-lea, presa, cu mesajul ei mai degrabă vulgarizator decît „elitist“, pune Biserica într-o nouă dilemă: cum să facă faţă atîtor tentaţii colportate de foiletoanele atît de prizate de public? Dilema se rezolvă, pentru o bucată de vreme, prin editarea unei gazete „bisericeşti“ în care foiletoanele „ieftine“ şi pline de patetism amoros sînt înlocuite cu „piese“ pline de morală, dar la fel de patetice. Iată un fragment dintr-o „piesă“ cu iz caragialesc, intitulată „O scrisoare către un prieten spărgător de case“:    

„Prietene de n’ai fi meritat, prin vechiul priteşug ca să-ţi voiesc binele totdeauna, acum cînd, umblînd ameţit pe ţărmurile unei prăpăstii adînci, eşti aproape de pierzanie aş tăcea. Ai uitat, scumpul mieu, ceasurile de fericire care bătea pentru noi în petrecerile cîmpeneşti împreună? Nu-ţi mai aduci aminte de mulţămirile ce ni le pricinuia virtutea cînd puteam fi folositori, fraţilor noştri oamenii? Mă cunoşti că sînt un moralist posac, iubesc natura şi plăcerile ei, dar cinstesc oamenii şi vătămarea omenirii îmi cruntează inima… 

Ştii bine că acela care vătamă năravurile unei familii, vătamăni statul, acela care toarnă otrava păcatului peste un mădular, otrăveşte tot trupul. Din numărul acestor ticăloşi eşti tu om stricat! Patima te-a tîrît ca să semeni blestemul între semeni. Năravurile tale din iad a molepsit pe o fiinţă care acum este părtaşă ruşinoaselor tale fapte. Te-ai ţinut norocit, ticălosule, că ai putut birui pe o femee slabă, care nici odată nu poate fi a ta şi care este legată cu sfintele legături de altul. Şi apoi această călcare de cele sfinte, această tîlhărească hrănire a dreptului strein numeşti tu dragoste? Dragoste! Dacă aceasta este dragoste, spune-mi, te rog, ce este ura? Ai făcut pe nenorocitul objet al dobitoceştilor patimi ca să nu o mai respecteze oamenii cinstiţi, ai făcut-o să nu mai poată căuta cu ochii credinţii în faţa soţului ei, şi apoi pe această nenorocită căriia i-ai rădicat fericirea nevinovăţiei, pacea sufletului şi bucuria căsnicii, pe această nenorocită, zici tu că o iubeşti?!... Niciodată un duh mai rău n-a putut să spuie o minciună mai mare. Dragoste – cum? Dragoste să fie aceasta? Ha! Desfrînare, desfrînarea este cea ce te-a pierdut. Tu nu iubeşti pe Irena, tu iubeşti pe muere… 

Socoteşti Costache, cîţi şi cîte ar fi putut să rămîie virtuoşi fără pilda cea rea ce ai dat-o tu. După cîteva sute de ani se vor mai naşte poate oameni în cari să curgă umezeala otrăvii prin amăgirea ta… Socoteşti că casa aceasta era odinioară un templu al liniştii şi al virtuţii pe care tu nenorocitule l-ai dărîmat, ai necinstit nevinovăţia şi ai aprins răotatea. Aici trăia odată o nevastă cinstită, carele se slăvia de cel mai bun dintre bărbaţi. O inimă, un cuget era odată aici; o dragoste ne însufleţia pe două inimi unite; un priteşug şi mai preţios decît dragostea, nobila fericitelor sintimente.  

În acest loc de fericire omenească, în această putere a norocirii a intrat Costache, povăţuit de mîna prietenului; fără bănuială prietenul înfăţişază nevestii sale pe ucigătorul său.  

O, Costache! – subt sfîntul nume de priteşug ai dobîndit tu încredinţarea unei femei a căria suflet era cu mult mai curat ca să poată hrăni vreo bănuială; ea a încredinţat vînzătorului tău piept nişte mici supărări, cari sînt obicinuite în viaţa casnică; tu încă te-ai priceput a le mări cu o diavolească răotate, şi ai descoperit cusururi în prietenul tău pe care nu le avea: ca să răceşti şi să dezghini jumătatea inimii, insului mieu. Pe mine m-ai defăimat, pe dînsa ai linguşit-o, pe tine te-ai înfăţişat subt masca cea mai plăcută; toate armele cele mai puternice ale înşelătoriei le-ai uneltit ca să biruieşti nevinovăţia. Te-ai asemuit înfricoşatului şarpe care linge prada mai nainte de ce ar înghiţi-o. Nevinovata – care nu cunoştea amăgirea – simte energhia otrăvii, se dă, cade, şi pacea, şi fericirea sînt pierdute pentru totdeauna…  

Rîde! – Aceasta n-a fost decît o slăbiciune de modă. Otrava ta a fost gătită cu miere şi vîrful cuţitului tău, poleit cu aur.  – Ucigătorule de familie întreagă!  Nu mă mai numi prietenul tău; tu nu eşti om, eşti monstru. – Du-te! Ticălosule! – Du-te, însoţeşte-te cu şerpii şi nici şerpii nu te vor voi. Piei! – Tu nu mai eşti vrednic de adio.“  Într-o epocă în care divorţul este o realitate cotidiană, cînd Biserica pierde teren în faţa „aparenţelor“ novatoare, biciul şi recluziunea capătă sensul moralului de gazetă. Vestitorul Besericesc, prin pana arhiereului Dionisie al Buzăului, scrie povestioare moraliceşti, cu speranţa că sufletele dornice de „novitale“ le vor gusta. Cît despre Costache… încă îşi varsă otrava „prin amăgire“… doar că nu ne mai pasă.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.