Contra lui au fost Hitler, Stalin şi Vaticanul

Potrivit unei legende cu o foarte posibilă corespondenţă în realitate, prin 1949 sau ’50 mareşalul Tito (liderul Iugoslaviei şi al partidului comunist de acolo) i-a scris un scurt mesaj lui Stalin (liderul URSS, de care se temea atunci o jumătate de mapamond). În mare, scrisorica reda aceste gingaşe cuvinte: Dragă tovarăşe Stalin, vă rog încetaţi a mai trimite oameni cu sarcina de-a mă ucide. Deja am prins cinci pînă acum – unul mă urmărea cu o bombă, altul cu o puşcă... Dacă nu veţi da curs rugăminţii mele, o să trimit şi eu unul la Moscova, la dvs. – şi nu va trebui să mai trimit un al doilea.

Acesta era omul despre care vorbim: Iosip Broz Tito, de la a cărui moarte s-au împlinit în aceste zile 30 de ani. Cel mai tînăr sergent-major al armatei austro-ungare prin 1915, apoi comunist din convingere (de prin 1917 şi pînă la capăt), mai apoi partizan de elită împotriva celei mai bine organizate armate a anilor ’40 (Wehrmacht-ul german), politician fără scrupule, patriot înflăcărat al unei ţări mai solide în mintea lui decît în realitate, autorevendicîndu-se el însuşi ca fiind „iugoslav“ (naţionalitate inexistentă la naşterea lui şi care n-a supravieţuit mult nici morţii sale), dictator pe jumătate luminat şi pe jumătate plin de toate umbrele imaginabile, soţ a n soţii (nici un biograf nu le ştie cu precizie numărul sau identitatea), iubitor de havane şi de coniac, gazdă afabilă pentru cei ce-au trecut pragul conacului său de pe insula Brjioni (pe coasta croată a Adriaticii; de la Eleanor Roosevelt la Elisabeth Taylor, Sophia Loren sau Gina Lollobrigida – n-avea gusturi rele, mareşalul! – şi de la Richard Burton şi Marcello Mastroianni la Gamal Abdel Nasser şi alte zeci de şefi de stat din toată lumea), purtător al unor inedite uniforme făcute special pentru el (tiparele erau apoi arse!), Tito a fost unul dintre acei cîţiva oameni care realmente au făcut istoria secolului al XX-lea după chipul şi asemănarea lor. Imaginaţi-vă numai: în nici zece ani (anii ’40, în mare), acest om s-a opus celor mai puternici adversari pe care cineva şi-i putea imagina în acel moment.

S-a opus mai întîi lui Hitler. Şi s-a opus atît de serios încît soldaţii germani se temeau de gherila iugoslavă mai mult decît de frontul rusesc (spre deosebire de ruşi, care măcar luau prizonieri, partizanii lui Tito nu luau). Pe 25 mai 1944, aflînd că aceasta ar fi aniversarea zilei de naştere a (deja) liderului Iosip Broz, Gestapo-ul nazist şi-a zis că n-ar fi rău să i-o serbeze prin moarte – drept care i-a urzit acestuia o ambuscadă de zile mari. Nu era primul atentat german la adresa încăpăţînatului Broz. Care a scăpat şi acum. Ulterior s-a dovedit că 25 mai nici măcar nu era ziua lui – ci parte din legenda sa conspirativă. Apoi respectivul s-a opus Vaticanului. Scandalul a fost serios (miza era un cardinal, agreat de Papa cu-a lui trei coroane etc., dar antipatizat de către Tito) şi s-a ajuns la excomunicarea iugoslavului şi a întregului său guvern (împăcarea avea să vină peste aproape două decenii!). În fine, din 1948, Tito s-a opus lui Stalin şi tuturor sateliţilor & clienţilor acestuia. Generalissimul vedea în mareşal un competitor – şi culmea e că avea dreptate! Se bănuieşte că NKGB-ul a încercat mai multe atentate la viaţa lui Tito decît o făcuse Gestapo-ul. Cu acelaşi rezultat. Cînd a aflat de moartea lui Stalin, Tito a ras o sticlă de cogniac şi i-a dăruit decedatului un elaborat florilegiu de înjurături.


Privit dinspre România, Tito a fost subiectul unei intense gelozii: invidioşi pe el au fost şi Gheorghiu-Dej (cu care s-a reconciliat în 1955), şi Ceauşescu (care a visat să-i succeadă ca lider al ţărilor nealiniate). Un detaliu: Tito e cel ce a calmat „furia“ antisovietică a lui Ceauşescu, pe 24 august 1968. Simplific discuţia: CEAUŞESCU – Dacă ne atacă URSS, ne putem retrage la dvs., să continuăm rezistenţa? TITO – Da, puteţi veni, dar fără arme, nu vrem să le dăm pretext sovieticilor să ne atace şi pe noi, şi nici dvs. nu trebuie să-i provocaţi. Ceauşescu a înţeles mesajul şi a mai domolit tonul către Moscova.

Moartea lui Tito a băgat Belgradul în cartea Guiness a recordurilor: liderii a peste 120 de state (regi, preşedinţi, prim-miniştri) au participat la funeralii – atunci, cea mai mare adunare de VIP-uri pe metru pătrat din istorie. Belgradul, la moartea lui Tito, era o capitală cvasi-occidentală. Azi nu prea mai este. Dacă cineva i-ar fi spus lui Tito că Albania va intra în NATO înaintea Iugoslaviei, probabil că acesta ar fi făcut infarct de atîta rîs. Azi, Albania e în pragul NATO, iar Iugoslavia nu mai e deloc.

Tito a murit, aşadar, pe 4 mai 1980. Pesemne că de-a doua zi, insesizabil, a început şi destrămarea ţării sale.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. La Bookfest 2010 va lansa volumul Visul lui Machiavelli. Scrie pe blogul Geopolitikon.

Mai multe