Colecţionarul
Ziaristă la RAI, Lorenza Foschini a fost şi corespondentă la Vatican, însoţindu-l pe Papa Ioan Paul al II-lea în călătoriile sale prin lume. A publicat o cărţulie, de nici o sută de pagini, care a însemnat - nu numai pentru mine - o mare surpriză: Mantoul lui Proust (Editura Portaparole, 2008). Folosesc cuvîntul "mantou" în lipsa altuia mai bun: obiectul de îmbrăcăminte de care Proust nu se despărţea practic niciodată era un hibrid, ceva între palton, pardesiu şi haină de blană. Voi reveni. Pasionanta povestire a Lorenzei Foschini merge, pe de o parte, pe urmele lui Proust, dar, pe de alta, mai ales pe urmele unui personaj extraordinar, producător de parfumuri, dandy, homosexual şi împătimit colecţionar, pe nume Jacques Guérin (1902-2000). Toate personajele cărţii sînt reale, dar povestea lor e atît de extraordinară încît totul pare a fi rodul imaginaţiei. Aşadar, într-o zi, Lorenza Foschini l-a intervievat pe Piero Tosi, costumierul lui Visconti şi, firesc, a venit vorba despre proiectul eşuat de a adapta pentru cinema romanul proustian. Tosi şi-a amintit cum a cunoscut pe cineva, nu altul decît Guérin, care făcuse o pasiune fanatică pentru Proust. Fusese operat de apendicită de către Robert Proust, fratele scriitorului. A avut apoi ocazia să-l viziteze pe medic acasă şi să vadă caietele manuscrise ale Căutării timpului pierdut. Şi-a pus în gînd atunci să strîngă tot ce va putea găsi în legătură cu viaţa şi opera lui Proust. Acest Jacques Guérin a avut el însuşi o biografie neobişnuită. Era fiul unei femei frumoase, voluntare, bravînd convenţiile sociale. Conducea o fabrică de parfumuri pe care apoi o va prelua Jacques. Rafinat, amator de literatură, acesta devine un bibliofil tenace şi competent. A fost prieten cu Jean Genet şi Violette Leduc, nume "blestemate" ale literelor franceze (el homosexual, ea lesbiană). Avea, ca şi Proust, un frate, cu care n-a întreţinut relaţii prea strînse. În 1935, Guérin intră din întîmplare într-o librărie din Faubourg Saint-Honoré. Librarul îi spune că tocmai a achiziţionat nişte ciorne şi scrisori ale lui Proust. De aici începe aventura. Cum notam mai înainte, Guérin îi făcuse o vizită acasă doctorului Robert Proust. Vede acolo carnetele manuscrise. Îl întreabă pe doctor dacă posedă exemplarul original din Du côté de chez Swann, tipărită pe banii autorului la Grasset. Doctorul infirmă. Întîlnirea cu librarul din Faubourg Saint-Honoré are loc cîteva săptămîni după moartea lui Robert Proust. Librarul îl pune în legătură pe Guérin cu cel care intermediase achiziţionarea manuscriselor, un anume Werner. Surpriză. Werner îl anunţă că văduva lui Robert Proust doreşte să se debaraseze urgent de ce a mai rămas din mobilele lui Marcel: apartamentul trebuia eliberat chiar în aceeaşi zi. Guérin se grăbeşte, bineînţeles, să le cumpere. Intră în scenă alt personaj uimitor, Marthe Dubois-Amiot, soţia lui Robert Proust. Dacă vorbim despre văduve abuzive, atunci pe ea am putea-o numi cumnata abuzivă. Uscată, rece, distantă, rigidă, Marthe dă impresia că nu realizează cîtuşi de puţin ce a însemnat pentru literatură cumnatul ei. Marthe arde bună parte din hîrtiile rămase de la Proust. Rupe paginile cu dedicaţii din cărţile primite de scriitor, iar Guérin mai găseşte în apartamentul abandonat doar două, cu dedicaţiile lui Robert de Montesquiou. Pentru ea, Marcel a fost o "fiinţă bizară", care a scris "numai minciuni" şi care a compromis numele familiei. Ranchiunile Marthei au, cu certitudine, rădăcini mai adînci. Căsătoria ei cu Robert fusese pusă la cale de Adrien Proust, tatăl medicului, amantul mamei Marthei. Robert, la rîndul lui, o înşelase în dreapta şi în stînga. Răzbunîndu-se pe Marcel, Marthe încerca să-şi recîştige respectabilitatea. Documentele recuperate de Jacques Guérin sînt preţioase. Scrisori de la Cocteau, Gide, Anna de Noailles, fotografii, notiţe, bileţele. Plus ediţia originală din Du côté de chez Swann (Robert Proust îl minţise; mai mult, volumul îi era dedicat). În depozitul lui Werner, intermediarul de care pomeneam, Guérin găseşte trusa de toaletă în abanos, două candelabre de lemn aurit, o cutie cu Legiunea de Onoare de care romancierul era atît de mîndru, bastonul îmbrăcat în piele de porc şi patul, celebrul pat de aramă, în care Proust a dormit de la vîrsta de 16 ani şi în care a murit, şi despre care Walter Benjamin a scris că este pentru a doua oară în istorie cînd s-a ridicat "un eşafodaj asemănător aceluia pe care Michelangelo, cu capul răsturnat pe spate, a pictat Creaţia pe plafonul Sixtinei: patul pe care Proust, bolnav, acoperea cu scrisul lui nenumăratele foi pe care le-a consacrat creării microcosmosului său". Dar Guérin, cu un fler ce nu dă greş, simte că mai lipseşte ceva. Strîns cu uşa, Werner mărturiseşte: soţia lui Robert Proust îi dăruise, în schimbul unor favoruri... erotice, mantoul lui Proust, ca să-i ţină de cald cînd merge la pescuit. Uscata Marthe nu era chiar insensibilă la farmecele masculine. Mantoul e într-o stare jalnică. Proust îl purta de la 20 de ani. Devenise şi el o legendă. Acum e descusut, stofa e putredă pe alocuri, blana de lutru s-a decolorat. Jacques ia în braţe obiectul cu religiozitate, face cîteva mici retuşuri absolut necesare şi îl pune cu grijă într-o cutie de teck, lemnul care va fi folosit, mai tîrziu, la construcţia noii Biblioteci Naţionale din Paris. Către sfîrşitul lungii sale existenţe, Jacques Guérin a vîndut la licitaţie colecţiile sale excepţionale. Dar mobilierul lui Proust se găseşte la Muzeul Carnavalet din Paris, dăruite de Guérin. Camera lui Proust este alături de camera, şi ea reconstituită, a Annei de Noailles. Din cuvertura de pe patul de aramă lipseşte o bucată de stofă: Guérin o decupase, o înrămase şi o aşezase, ca o relicvă, pe un perete al apartamentului său. Mantoul lui Proust e păstrat, într-o cutie de carton, în rezervele muzeului. Povestirea (adevărată) scrisă de Lorenza Foschini este o bijuterie. Iar pentru proustofili, un regal. P.S. În iunie 2007 bucata de stofă înrămată de Guérin a fost adjutecată, la o licitaţie la Sothebyâs, cu 21.600 de euro.