Cîteva opinii ale unui fost preşedinte

Angajarea intelectualilor ţine de temperament, de notorietate şi - nu în ultimul rînd - de hazard, declara Vaclav Havel într-un interviu recent, adăugînd că trebuie să evităm două atitudini extreme: indiferenţa şi angajarea excesivă. Responsabilitatea reală a intelectualilor înseamnă măsură, distanţă, capacitate de a-şi exercita spiritul critic faţă de propriile atitudini şi acţiuni. Or, epoca modernă se caracterizează printr-o tot mai marcată fractură între responsabilitate şi tehnicism. Civilizaţia tehnocratică modernă, îmbătată de raţionalism, e atinsă de un fel de nerăbdare bolnăvicioasă; credem că lumea e un fel de joc de cuvinte încrucişate şi că nu există decît o singură soluţie pentru o problemă dificilă. Interviul era prilejuit de apariţia în traducere franceză a cărţii sale La drept vorbind (Editura L’aube, 2007). Cartea e un colaj ingenios, "lipind" răspunsurile la întrebările lui Karel Hvizdala cu note de jurnal dispuse aparent capricios, dar care, la lectură, îşi dezvăluie coerenţa lor de profunzime. Avem a face, în fapt, cu o rememorare a ultimelor două decenii, de la incertitudinile sfîrşitului anilor ’80, pînă la perioada de după retragerea din politică. Extraordinar destin al acestui om ce dă o senzaţie reconfortantă de siguranţă şi de echilibru. Cartea este exemplară prin luciditatea analizelor şi prin francheţea mărturisirilor. Havel însuşi se prezintă astfel: "copil de burghez, ajutor de laborant, maşinist, dramaturg, disident, deţinut, preşedinte, pensionar, fenomen public şi ermit, erou aparent şi fricos ascuns", rezumînd abrupt o întreagă existenţă. Voi reveni asupra acestei cărţi pasionante. Deocamdată, mă voi mulţumi să citez trei pasaje, semnificative - cred eu - din perspectiva situaţiei politice actuale din RomÈnia. Iată, mai întîi, fragmente din răspunsul lui Havel la o întrebare privind pragmatismul în politică: "În cursul acestor douăzeci de ani, am avut infinite prilejuri de a mă convinge cît e de important, într-un sistem democratic, să concepi politica drept un serviciu real adus cetăţenilor, şi nu drept o tehnologie a puterii. Acest serviciu trebuie să fie în măsura posibilului dezinteresat, bazat pe anumite idealuri, el trebuie să respecte principiul moral care se află deasupra noastră şi să ia în consideraţie nevoile recurente ale speciei umane. (...) Politica nu trebuie niciodată să abdice în faţa ideilor mari, să se debaraseze de Ťinimă» şi să devină un soi de mişcare tehnocratică perpetuă". Al doilea pasaj priveşte dreptul de veto prezidenţial (Havel l-a utilizat de 27 de ori, vizînd proiecte de lege): "Dreptul de a retrimite legi în Parlament este un lucru bun. E totuşi ciudat că legislaţia noastră admite două mecanisme de veto, al preşedintelui republicii şi al Senatului. (...) Veto-ul prezidenţial are un avantaj incontestabil: responsabilitatea revine unei singure persoane, care decide după judecata şi după conştiinţa ei, şi poartă responsabilitatea concretă, indiscutabilă, a deciziei pe care a luat-o. Responsabilitatea colectivă, deci impersonală, a Parlamentului poate, din pricina diverselor Ťbusiness» între deputaţi şi partidele politice, sau a unor proceduri contradictorii sau fortuite, să ajungă la un rezultat care nu va satisface Parlamentul (...). În acel moment, preşedintele poate lua totul de la capăt, poate analiza şi evalua". Şi, în fine, o apreciere a rolului partidelor politice: "Cred că partidele politice sînt unul din instrumentele importante ale democraţiei, dar nu finalitatea şi nici sensul ei. Partidele ar trebui să constituie mediul care îi apropie pe oameni, (...) unde se formează personalităţi politice pentru a defini apoi o voinţă politică. Totuşi, partidele n-ar trebui să fie mai importante decît instituţiile oficiale ale statului, decît Guvernul sau Parlamentul; nu ar trebui să le fie superioare, ci să se pună în slujba lor. Nu ar trebui să fie locul unor înţelegeri menite a obţine puterea, să nu fie nişte metastructuri semilegitime ale statului, ci să reprezinte mai curînd crema societăţii civile (...). Acolo unde societatea civilă piere şi unde viaţa asociativă sărăceşte, acolo îşi dau duhul şi partidele politice, care sfîrşesc prin a deveni nişte ghetouri putride destinate doar să-i propulseze pe anumiţi membri către putere". A bon entendeur, salut.

Mai multe