Cîteva note despre educaţia din lumea rurală

15 octombrie 2014   IERI CU VEDERE SPRE AZI

„Scopul aşezării şcolilor prin sate nu este a da copiilor de ţărani învăţături întinse şi care să urmeze prin colegiuri şi pensioane, ci a li se înlesni chiar pe lîngă casa părintească învăţătura cititului şi a scrisului, unite cu cunoştinţa religiei şi a ocupaţiilor lor în lucrarea pămîntului. Prin urmare, copiii ţăranilor, deodată cu învăţătura, trebuie să îndeplinească şi toată slujba ce sînt datori către părinţii lor, ajutîndu-le în toată vremea la lucrul casei şi al cîmpului.“ Acesta este un fragment din răspunsul oferit de Otcîrmuirea judeţului Gorj utopicului serdar Gheorghe Magheri, atunci cînd vrea să ridice o şcoală pe moşia sa pentru copiii ţăranilor de prin satele din jur. Iniţiativa serdarului, din mai 1837, nu este prea bine văzută de Otcîrmuirea judeţului, care are nevoie de persoane impozabile, nu de persoane inteligente. Un dascăl care să-i înveţe ceaslovul mai treacă-meargă, dar un colegiu cu internat şi profesori pentru toate ştiinţele (cele specifice epocii de care vorbim) părea mult prea mult şi cam inutil. Otcîrmuirea sufocă această iniţiativă particulară, de teama unor minţi luminate care să vadă mai departe de vîrful bordeielor lor.  

Un contemporan, Scarlat Dăscălescu, notează această temere prezentă în rîndul boierimii conservatoare: „Eu însumi am auzit pe o rugină de boier mare zicînd că nu trebuiesc şcoli prin sate şi ţăranul nu trebuie să înveţe carte, că, de se vor face toţi învăţaţi, nu are să li mai lucreze moşiile şi cine să le clăcuiască? Şi atunci are să fie vai de ţară, are să fie ca în Franţa şi alocure, unde, pentru că sînt atît de mulţi învăţaţi, vedem ce daune se întîmplă. Mai bine la ruşi, unde carte e puţină, dar supunerea e oarbă şi ţara e în linişte şi fericire.“ Mărturia este primită în preajma Revoluţiei de la 1848. Nu toţi boierii gîndeau aşa, dar mulţi dintre ei cam pe acolo se aflau. Acum – să nu ne închipuim că cei care exprimau astfel de temeri se aflau pe treptele cele mai înalte ale educaţiei. Pînă pe la Spiru Haret şi reformele lui capitale în domeniul educaţiei, şcoala era aşa... un mare moft paşoptist. Într-o societate a clientelismelor de tot felul, nici nu avea cum să fie altfel. Vreme îndelungată, educaţia nu era decît un accesoriu de care mulţi se puteau dispensa, că nu degeaba scria Gheorghe Sion următoarele: „Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protecţia lui vodă, sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri.“  

Lumea asta rurală a servit tuturor regimurilor politice, tuturor politicienilor, tuturor ideologilor, tuturor ideologiilor. Cîte nu s-au spus şi cîte nu s-au inventat pe seama ei! Dar cînd a fost să se facă ceva concret pentru luminarea satelor, planurile măreţe, ideologiile utopiste s-au risipit pe drumurile bugetelor mai totdeauna politice. Şi dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la statistica oferită de ministrul de interne Vasile Lascăr, la 1901, cu privire la educaţia personalului poliţienesc. „Nivelul cultural al acestei ţări este aşa de jos astăzi, încît să fim nevoiţi a încredinţa mai toate funcţiunile poliţieneşti la oameni, cari nu au decît patru clase primare?“ – se întreabă retoric ministrul, ştiind că regimul politic face şi desface slujbele pentru care oricum nu e nevoie de prea multă educaţie.  

Şi-am tot dus-o aşa şi-o ducem încă, cu un dispreţ suprem pentru educaţie, că doar descurcăreala şi pilele ne ajută în toate cele. Spusele lui Gheorghe Sion de la 1844 mi se par mai actuale decît oricînd: sistemul nostru politic, plin de mediocrităţi, nu dă doi bani pe educaţie, promovînd ceea ce ştie mai bine, clientelismul, nepotismul, mediocritatea, cu o singură condiţie: „Să fie de-al nostru.“ Asta ştiu, asta fac! Iar noi, masa, populaţia, cei mulţi, privim supuşi şi fericiţi că avem totuşi stomacul plin.  

Cît despre starea educaţiei din lumea rurală... nu-i decît o fandasie fantastică pentru orice ministru de-al nostru, dornic mai degrabă să ridice bazine de înot în pantă, să arunce cu computere în şcoli fără curent electric, şi să clameze că tabletele ajung la toată lumea, chiar dacă curţile şcolilor n-au toalete, apă potabilă sau cretă şi tablă de scris. Într-un interviu, cunoscutul profesor Liviu Ornea observa absenţa copiilor de ţărani dintre studenţii Facultăţii de Matematică. Aşa cum şi eu observ absenţa „ţăranilor“ din rîndul masteranzilor mei. Cum sînt un copil de ţăran, ajuns profesor, această stare de fapt mă îngrijorează şi mă irită. Ştiu însă că politicienii mei vor „carte puţină“, „supunere oarbă“, nu garantez însă pentru „ţară liniştită“, în epoca educaţiei alternative.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013. 

Mai multe