Cîtă dinamită conţine mămăliga?

26 ianuarie 2012   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Evenimentele ce se aseamănă cu siguranţă nu-s identice. E valabil şi pentru recentele manifestări din Bucureşti şi din ţară. Cei ce văd asemănări cu Piaţa Universităţii de acum 22 de ani au motivele lor. La fel şi cei ce le compară cu mişcarea indignaţilor din Spania, din vara 2011. La fel şi cei ce întrevăd o paralelă cu Primăvara arabă a anului trecut. Dar dacă e ceva mai mult? Haideţi să insistăm puţin.

În Piaţa Universităţii – ’90 se răzbuna dezamăgirea după ruinarea speranţelor (naive sau întemeiate) din decembrie ’89. În piaţă, atunci, era multă lume, dar tot acel conclav mergea în contra curentului popular – care evident era mai curînd favorabil lui Ion Iliescu. Acum, în 2012, în piaţă a venit un număr relativ mic de oameni – dar e cert că marea majoritate a românilor, pe fond, empatizează cu nemulţumirea din stradă. În plus, spre deosebire de 1990, protestul de acum s-a ramificat notabil: de la Slobozia (unde au ieşit în stradă 100 de oameni care altădată n-ar fi ieşit în frig nici pentru mici aburinzi) şi pînă la Baia de Arieş (unde a ieşit unul singur, urmat mai apoi de alţi cinci!) sau pînă în sala de consiliu a TVR – unde dna Rodica virgulă Culcer pare a fi ajuns la capătul unei cariere (destul de cacofonice ea însăşi, dac-o priveşti atît înainte, cît şi după 1989). Ar putea fi „indignarea“ un cuvînt-cheie pentru ceea ce i-a adunat pe oameni acum? Cu siguranţă, da. Nu un lider i-a adunat pe oameni şi nici un program, ci o mare lehamite – în care se amestecă dezamăgirea la adresa puterii şi suspiciunea la adresa opoziţiei. Asemănarea cu Primăvara arabă constă în alt detaliu: ca şi la Tunis sau Cairo, s-au văzut cei ce-au ieşit în piaţă – dar nu putem întrevedea, deocamdată, cine vor fi beneficiarii contestaţiei. Judecînd la rece, există măcar două evoluţii posibile: 1) acest semnal de alarmă poate trezi politica românească din băltire şi poate revitaliza societatea civilă; sau 2) se poate pune prima cărămidă la templul unui nou tip de populism. Vom mai avea ce discuta, cred.

Persoane onorabile au avertizat că acest tip de nelinişte socială ne poate creşte indicele de instabilitate şi, deci, ne va influenţa negativ imaginea de ţară. Nu-s de acord. În toate ţările, imaginea negativă e mai curînd dată de cei ce conduc, nu de cei ce protestează. Şi mai văd un aspect: mă simt dator să-i cobor puţin pe pămînt pe cei ce se complac în imaginea idilică a unui Bucureşti „altădată liniştit“.

La drept vorbind, în ultima sută de ani, Bucureştiul a fost rareori un oraş într-adevăr pacific. În chiar anul de naştere al României Mari, 1918, primele luni de după sfîrşitul Primului Război Mondial au fost realmente agitate – dinspre stînga politică. S-a lăsat cu morţi şi cu răniţi (după cum s-a lăsat şi cu implicarea junei Ana Pauker, care-şi făcea pe atunci ucenicia politică). La cumpăna dintre anii ’20 şi ’30, cam la fel: demonstraţii politice cîte vrei (ţărăniştii contra liberalilor) şi greve serioase (vezi Griviţa ş.cl. – chiar dacă azi nu se mai vorbeşte despre ele, nu înseamnă că n-au existat). A urmat apoi rebeliunea legionară, în ianuarie 1941. A urmat apoi rebeliunea comuniştilor, în februarie 1945 – căreia i s-a răspuns prin manifestaţia promonarhică din octombrie acelaşi an. La drept vorbind, singurele decenii de pace socială la Bucureşti au fost cele comuniste – pacea fiind întreţinută prin teroare. Şi chiar şi în acest interval, august 1968 (şi protestul oficial şi implicit la „doctrina Brejnev“ a URSS) a creat în oraş un abur insurecţional ce are încă nostalgicii săi. Iar evenimentele mai recente le cunoaşteţi nemijlocit: luptele de stradă din decembrie ’89, mai apoi prima mineriadă, apoi Piaţa Universităţii, apoi a doua mineriadă din iunie ’90, apoi a treia mineriadă ş.a.m.d. Manifestaţii şi greve, proteste şi cotonogeli. Şi aceasta, repet, numai în ultimul secol; cît despre ce-a fost înainte – de la incursiunile turcilor şi pînă la incendiile majore, de la inundaţii la cutremure, ciume, răzbeluri etc. –, Dumnezeu cu mila: numai linişte nu fu.

Ce vreau să spun: Bucureştiul n-a fost numai oraşul hanurilor cu lăutari, al urmaşilor lui Bucur cu mioarele, al balurilor cu jupoane, al ucenicilor de pe lîngă micii patroni sau al inginerilor cu studii la seral. Acest oraş are drept constantă fierberea – şi nu pacea. Stăm pe lavă, nu pe glod – şi nu de 20 de ani, ci de veacuri. Cei ce deplîng „liniştea de altădată“ fantazează. Frustrarea (social-politică) şi crisparea (natural-telurică), pe aceste plaiuri, au o poveste lungă. Iar istoria tensiunii de pe strada bucureşteană e istoria unui neam întreg – în legătură cu care (voi reveni altădată) povestea cu mămăliga non-explozivă e, de fapt, un clişeu mai curînd mincinos.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.

Mai multe