Cişmelele

La creştini ca şi la musulmani, a face o fîntînă este considerat un fel de a-şi uşura povara de păcate a sufletului, dacă nu chiar a-şi asigura fericirea veşnică pe lumea cealaltă. S-ar zice că, oricîte biserici şi mănăstiri noi ar fi apărut în vremea din urmă, sîntem mai puţin creştini decît odinioară. Ultimele fîntîni care poartă numele celor care au pus să fie săpate sînt, după cîte ştiu, dinainte de război şi afară din Bucureşti. Adevărat că această cheltuială nu e la îndemîna oricui, dar mi se pare că, din averile care s-au încropit de curînd, s-ar mai putea pune de o parte cîte ceva pentru o asemenea binefacere, destinată vecinilor şi trecătorilor. De cînd avem apa acasă, la robinet, nu-i mai trece nimănui prin minte să o împartă cu alţii - ceea ce era, pe vremuri, datorită întîlnirii zilnice, un prilej de întărire a solidarităţii locale, o formă de sociabilitate. G.M. Cantacuzino chiar aprecia fîntîna cu cumpănă ca o emblemă a peisajului românesc! Dacă, astăzi, mai vezi una din tren, te miri de parcă ai fi zărit o girafă... Puţurile s-au închis, din motive higienice, şi statul a preluat, pe lîngă atîtea obligaţii, şi pe aceea de a adăpa oamenii. În Bucureştii copilăriei mele, adică mai degrabă alaltăieri decît ieri, nu era răspîntie la care să nu salte vesel un şuvoi de apă, pe care-l irizau razele soarelui în zile fierbinţi de vară. Acum s-au întors zilele dogoritoare, care încing pereţii şi ard tălpile care calcă pe pavajul incandescent, dar n-a mai rămas nicăieri nici o cişmea. Chiar numele, turcesc, al stropitoarei răcoritoare arată că era o tradiţie istorică, din epoca fanarioţilor. În capitala noastră modernă există în schimb fîntînile arteziene, ca o manifestare de ambiţie, ca o expresie a prestigiului. Lîngă Universitate şi de-a lungul bulevardului care proclama (cu anticipaţie!) "victoria socialismului", sau, mai nou, în grădina Academiei, care n-avea nevoie de acest bibil pretenţios. Ele nu potolesc setea nimănui, ba chiar, cînd e mai nemilos soarele, s-au oprit, au secat. Fundul bazinelor goale e indecent ca o nuditate senilă. Am văzut dispărînd una după alta cişmelele, cum au dispărut şi cutiile postale. Despre acelea se zvonea, sub regimul trecut, că eliminarea lor ar fi fost o precauţie contra atentatelor. Pînă la urmă, n-a explodat nici o bombă, dar cutiile de tablă albastră au rămas o amintire. Suprimarea cişmelelor a fost, poate, o măsură de economie. Să nu risipim apa cînd, în Africa, băştinaşii mor de sete! Dar un şurub, care să ţină închisă apa pînă cînd o apăsare ar face-o să ţîşnească, s-a inventat demult, nu-i aşa? Uite, vine, în fiecare an, o perioadă caniculară şi noi aflăm, dis-de-dimineaţă, deschizînd televizorul, că s-au mai împărţit avertismente, coduri viu colorate, prin nu ştiu cîte judeţe. Pe stradă au apărut corturile unde-i aşteaptă primul ajutor pe cei cărora li s-a făcut rău de căldură. Mai bine daţi-ne înapoi cişmelele!