Cînd timpul nu avea măsură

Astăzi sîntem avertizaţi din toate părţile şi prin orice mijloc de trecerea timpului. Ceasuri care bat, la propriu şi la figurat, un timp pierdut, dar niciodată regăsit. Răgazul a devenit un ideal, iar sastiseala o obsesie. Or, pe vremuri, astfel de lucruri nu erau percepute cu atîta patimă. La începutul secolului al XVIII-lea, Bucureştiul avea un singur ceasornic: în turnul Colţei. Nu ştim însă cît va fi bătut, cum va fi bătut şi pentru cine va fi bătut. Cert este că el se prăbuşeşte cu turlă cu tot la cutremurul din Vinerea Mare a anului 1802 (octombrie 14), cum scrie călugărul Dionisie Eclesiarhul în cronica sa. Altminteri, viaţa se măsoară după lumina zilei şi lungimea nopţii, după clopotele care vestesc slujbele, după cîntul păsărilor care anunţă vremea. Presiunea timpului care trece nu mai este resimţită atît de acut, iar petrecerea se scurge printre clipe de răgaz, dimineţi de muncă acerbă, prînzuri de voroave, după-amieze de aţipeli şi pauze de tutun, înserări de veselie răcoroasă, seri de picoteală voioasă, nopţi de linişte înspăimîntată.

Cotidianul este ritmat de un timp al muncii şi un timp al sărbătorii. Norodul are o idee destul de simplă despre timpul liber. De fapt, timpul liber este timpul odihnei, este timpul dedicat Domnului. Sărbătorile sînt multe, şi mai tot anul, cu interdicţii felurite şi superstiţii legate de activitate şi activităţi. Veniţi de prin alte lumi, de prin alte confesiuni, străinii critică cu înverşunare acest timp al sastiselii prelungite, critică mai ales noianul de superstiţii ce opresc orice îndeletnicire. Puţini ştiu însă că sărbătorile leagă nu numai mîinile, ci şi trupurile, minţile, în jocul inactivităţii benefice. Rostul unei sărbători trebuie respectat pentru a evita răzbunarea maladivă a divinităţii.

De aceea, pentru norod, sărbătoarea nu poate fi decît un moment propice de repaus, de refacerea de pe vremea muncii şi mai ales de răgaz pentru celebrare şi pentru mulţumirea sfinţilor şi divinităţii supreme. Printre cei mulţi, nu există noţiunea de vacanţă, aşa cum nu există nici termenul de călătorie, aşa cum nu există nici dorinţa de a pleca departe. Ţăranul este limitat în deplasările sale. Doar mînat de nevoi se mai duce prin oraşele apropiate, în căutarea unei slujbe temporare, sau şi mai departe, la Capitală, atunci cînd o „faptă“ este reclamată şi pretinde prezenţa obligatorie a individului. Altminteri, nu are de ce pleca. Se mai duce pe la tîrg, dar tîrgul este aproape, pe la iarmaroc, dar iarmarocul este sus în deal, pe la Moşi, dar Moşii sînt o dată pe an.

Timpul sacru al sărbătorilor se împarte între slujba de dimineaţă şi cîrciuma de după-amiază, între horă şi mîncare. Nimic organizat, nimic gîndit, totul lăsat la voia vremii şi a vremurilor. Sastiseală melancolică afundată în repetitivitatea ritualurilor. Dar după prînz, după ce biserica s-a închis şi clopotele au tăcut, repetitivitatea sastiselii intră în registrul petrecerii. Bombănit şi admonestat pentru că petrece la cîrciumă, veselindu-se cu sîrg sub acordul viorilor, ţăranul încearcă, de fapt, să uite de sine, în tovărăşia celorlalţi, abolind singurătatea. Şi apoi, ce să facă acasă? Să bea de unul singur? Cu plozii plîngînd, cu femeia cicălindu-l de una, de alta, cu animalele gemînd? Atunci sastiseala ţăranului pare una tristă şi amărîtă. Amărîtă dacă o petrece de unul singur, tristă dacă stă plictisit pe laviţă în aşteptarea consumării unui timp al sărbătorii. Ea poate fi altfel. De ce n-ar fi altfel cînd drumul către ceilalţi, către sastiseala petrecerii este atît de scurt?!

Evadarea din plictiseala sărbătorii este la îndemînă. Şi atunci, petrecerea nu este decît dorinţa de a fugi de grijile cotidiene, de a ieşi dintr-un timp al muncii prin uitare. Uitarea se acomodează foarte bine cu vinul şi rachiul, ingrediente indispensabile în petrecerea sastiselii. Ţăranul nu are rafinamentul boierului, nici opulenţa lucrurilor utile, pentru a se putea delăsa în lucruri inutile. Delăsarea din timpul sastiselii nu şi-o poate asuma. Nu moare niciodată de urît, că nu are cînd, de ce, cum. Petrece, întins pe iarbă în aşteptarea vremurilor bune, petrece cu sîrg, celebrînd, de fapt, prezentul generos.

„Înclinarea către veselii, adunări şi petreceri este înnăscută la români“, scrie medicul Constantin Caracaş, la început de secol XIX, arătînd că ţăranii petrec de sărbători adunaţi în jurul cîrciumii, flecărind, glumind, dansînd, risipind vremea cu voioşie. În timp ce orăşenii mahalagii se afundă prin cafenele, pierzînd timpul în jocurile hazardului. Pentru burghezul Constantin Caracaş, petrecerea timpului în sastiseala convivială nu poate fi decît o pierdere, un timp risipit fără folos. Dar sîntem încă în epoca în care folosul timpului pierdut se regăseşte printre plăcerile vieţii. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.