Cicăleala - o formă de violență?

Se spune că limbuţia n-a omorît pe nimeni, oricît de mult s-ar vorbi, de des, de tare, de agresiv, de vulgar. „Praful şi pulberea să se aleagă de tine, şi de neamul tău. De nimic nu eşti bun, doar aşa să zic şi eu că-s măritată. Mai bine n-aş fi fost. Unde, te-am găsit, dracu’ ştie, că uite ce poamă eşti. Bani n-aduci ca alţii, pîn’ curte nu pui mîna, p-afară nu ieşim, mărgele nu-mi iei aşa cum are Leana, la oraş nu mă duci. Şi nici arătos ca Tache nu eşti. Proasta dă mine că te-am găsit şi te-am luat, că altfel te mîncau viermi şi cîini“. Astfel de vorbe aruncate la voia întîmplării fac parte din arsenalul zilnic al Mărioarei, o vecină nemulţumită ce-şi strigă năduful în curte şi peste gard că doar, doar or auzi vecinii şi or vedea şi ei cîtă nefericire poate să încapă în sufletul unei femei, ce şi-a „abondonat“ mamă, tată, fraţi, surori ca să vină tocmai acolo, în gura tîrgului, departe de lumea ei, pentru ochii lui Pantazi. Şi, pentru că lumea asta în care a intrat nu-l include numai pe Pantazi, ci şi pe mamă-sa, tată-său, soră-sa, frati-său şi alte neamuri, oful capătă proporţii nebănuite. Nu s-au păruit niciodată pe bune, dar ş-aruncă ocări ori de cîte ori se poate. Şi se poate foarte des pentru că vieţuirea comună, sărăcia, şi poate doar viaţa de zi cu zi nasc tensiuni, şi mai ales, bariere greu de trecut. 

„Mă-ta aia vrea să ies la sapă?! Hî! Să creadă ea că eu, fată de oraş, am să pun mîna în veci pe buiruieni. Şi dacă mă supără, mă-nfig în păru’ ei de nu rămîne fir.“ De înfipt nu s-a înfipt niciodată, căci Pantazi a încercat să ţină un echilibru între nemulţumirile multe şi comune. „Mai încet Mărioară, că nu să face să ţipi aşa. Îi mama, ce să fac, cum să vă-mpac? Nu-ţi cad mîinile dacă te faci şi tu că o ajuţi pîn’ curte, pîn’ vie. Hai, Mărioară, de dragu’ meu? Ce zici?“ Dar Mărioara nu se lasă aşa, cu una, cu două. Şi trece la înjurături şi ameninţări proliferate cît mai tare, astfel încît soacra să audă, să ia aminte şi să se teamă. 

O scenă ordinară de viaţă cotidiană din care cicăleala nu lipseşte. Ne-am obişnuit să credem că ea este parte a unui comportament feminin şi că, atît timp cît nu doare fizic, nu lasă răni vizibile pe trup, nu contează. Vrem să credem că vorbele spuse la mînie, la beţie, uneori în glumă se iartă, se trec cu vederea. Dar cînd un astfel de comportament devine cotidian, cînd cicăleala devine obişnuinţă, poate fi ea considerată o formă de violenţă? Nu este ea la fel de nocivă ca şi violenţa fizică? Cuvîntul nu loveşte la fel de greu ca şi palma sau băţul? Nu lasă răni la fel de greu de vindecat ca şi cele de pe trup? 

Pantazi e vecin cu mine: nu-i om rău, ci doar unul obişnuit, care în tinereţe visa ce-i mai bun pentru el şi ai lui. Dar nu fu să fie. Nevastă-sa, Mărioara, avu visuri şi dorinţe, dar iarăşi nu fu să fie. Aşa că toate acele visuri ale tinereţii, abandonate de mult, poate chiar înainte să-şi dea seama de imaterialitatea lor, prinseră conturul unei vajnice şi veşnice cicăleli, un mod de a fi, o acreală şi o urîciune sufletească întipărită pe chip. Cînd iese în drum, latră în loc să vorbească şi se vaită de Pantazi, care-i un „fătălău“, de soacră-sa că munceşte ca „proasta“, de cumnaţi, de casă că-i prea „mică“, de tot ce mişcă şi ce se află în jur. Cu timpul, Pantazi s-a apucat de băutură, cu gînd să scape de gura prea mare a Mărioarei şi de rolul ingrat de arbitru între cele două femei din viaţa lui. Acu’, vorbele spuse de atîtea ori îi trec pe lîngă ureche şi, ca să nu mai asculte, începe el de cum vine de la cîrciumă. Tămbălăul e mare şi tonurile ridicate răzbat dincolo de ziduri, avertizîndu-ne că iarăşi îi scandal la Pantazi în casă, că iarăşi vor pleca copiii nemîncaţi să doarmă prin vecini, că iarăşi îi va apuca ziua războindu-se pe visuri de mult pierdute.  

S-a întîmplat să fie Mărioara şi Pantazi, dar putea fi un oricare cuplu pentru care prezentul şi viitorul nu mai înseamnă nimic, şi care a ales cicăleala ca mijloc de comunicare. De ceva vreme apărură şi pe la noi psihologi şi consiliere familială, lucruri costisitoare şi doar „urbane“. Dar chiar şi aşa, cît de utilă ar fi pentru Mărioara, de exemplu, o oră la un psiholog? Să-i spună, ce: că violenţa verbală e nocivă pentru familia ei, că odraslele cresc într-un mediu în care astfel de scene îi marchează pe viaţă, că vor duce cu ei un astfel de comportament în propriile familii? Ţi-ar rîde în nas şi te-ar categorisi de „prost“, asta nu i-ar duce pe ei visurile alea frumoase şi umflate într-o realitate palpabilă. Ş-atunci, tot mănăstirea, cu programul ei de reeducare prin post şi rugăciuni, ar mai putea fi o cale către înţelepţire şi, mai ales, către acceptarea de sine. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.