Chiar nu am învăţat nimic?
Era pe la sfîrşitul lui mai. La renumita televiziune de ştiri se atrăgea atenţia, cu ajutorul invitaţilor din studio, că agricultura este afectată de secetă. Ce motiv mai bun să (re)începi o discuţie cu privire la sistemul de irigaţii din România? Aşa că invitaţii ajung la o concluzie: fermierii români nu au cum să-şi protejeze culturile, pentru că statul, deţinătorul majoritar a ceea ce a mai rămas din sistemele de irigaţii, face prostii şi nu dă apă sau, mai rău, dă apă altora! Să le luăm pe rînd, că se vede treaba că n-am învăţat nimic. Pentru început, un pic de istorie. Prin anii ’90, ceapeurile cădeau ca spicele sub ofensiva proprietarilor de teren, şi nu numai. Erau cazuri cînd, din clădirile şi grajdurile cooperativelor, nu mai rămînea nimic, nici măcar tocurile uşilor. De ţiglele de pe acoperiş, ce să mai vorbesc? Ba chiar îmi revin în minte imagini terifiante în care, la Bălţăteşti-Neamţ, un ţăran ducea pe umeri trofeu o oaie de la ceapeul local, rasa karakul, din care ieşea mielul! Oaia făta pe umerii omului! Aşa s-a întîmplat şi cu instalaţiile de irigat. Nu cu cele de la Neamţ, că acolo nu erau atît de multe. Mă refer la cele din sudul ţării. Acolo unde acestea erau în număr mare şi folosite intens. Eu însumi, în perioada studenţiei, mutam aripile de ploaie pe cîmpurile patriei şi ştiu despre ce e vorba. După ’90, multe dintre instalaţiile de irigat, renumitele ţevi de aluminiu de 65 mm, au fost folosite de către noii proprietari la te miri ce, numai la udarea culturilor, nu. Mi-aduc aminte de gardul unui ţăran de prin Ialomiţa, care era făcut din tuburi de udare tăiate frumos la dimensiune. Gardul făcea diferenţa între curtea propriu-zisă şi zona păsărilor, nici măcar nu era la drum, de fudulie. Dincolo de instalaţiile propriu-zise, mai erau şi staţiile de punere sub presiune, SPP-urile. Alea erau cele mai vînate, mai ales de ţiganii-reciclatori. Cîtă fontă, cupru şi oţel găseau băieţii acolooo, mamă-mamă! Ba chiar auzisem că, în mlaştina legilor imediat post-’90 (conform cărora cei care furau din staţiile de irigat nu erau deloc pedepsiţi), într-un sat din judeţul Constanţa, şeful de post, împreună cu un consătean, au luat un tractor cu care trăgeau de porţile sudate ale SPP-ului local. Sudura era ultimă soluţie a celor de la irigaţii pentru a proteja staţia de vandali. Cei interesaţi veneau cu căruţele şi scoteau ţevile metalice chiar şi din pămînt. Îmi mai aduc aminte de un caz în care poliţia prinsese un hoţ asupra căruia se găsiseră cîteva sute de metri de cablu electric care, înainte de a fi adus la nivelul de bucăţi de juma’ de metru, alimenta cu 380 V o staţie de pompare. Prejudiciul fiind recuperat " adică cele cîteva sute de metri de cablu " poliţiştii şi justiţia română i-au dat drumul hoţului. Nu a avut importanţă că şeful staţiei de pompare recuperase nu cablul în sine, ci un maldăr de bucăţi cam de o juma de metru lungime fiecare. Cu alte cuvinte, sistemele comuniste de irigare a culturilor au fost distruse cu o voioşie demnă de o cauză mai bună. Asta se întîmpla prin anii ’90, pentru că după aceea nu mai aveai ce distruge. Astăzi pot fi irigate un total de 560.000 de hectare, dintre cele peste 3 milioane pregătite în 1989. În emisiunea cu pricina, o parte dintre cei din studioul de ştiri doreau ca statul să rezolve problema irigaţiilor, să curgă apa gîrlă către oricine vrea, la preţuri de dumping. Indiferent dacă solicitatorul este un proprietar cu 5000 m2 în mijlocul cîmpului, iar cei din jurul lui nu vor să irige, sau un fermier adevărat cu 5000 de hectare, căruia îi arde buza după apă pentru culturile pe are le are. Statul, în urma celor povestite mai înainte, a mai reuşit să conserve ceva-ceva, şi a mai făcut o regulă: aceea că va vinde apă doar asociaţiilor de utilizatori de apă, constituiţi legal, care urmau să ude suprafeţe compacte de teren. Cine nu are o suprafaţă importantă sau nu este inclus într-o asociaţie de utilizatori de apă nu intră în plan. Tot în aceeaşi zi s-a difuzat " e drept, pe postul public de televiziune " un interviu cu un fermier care, la cîmp, se plîngea de starea culturilor şi de lipsa apei. În fundal, un Touareg îşi aştepta stăpînul, adică pe respectivul fermier care nu avea bani de irigaţii. Ajung acum şi la episodul frustrant al vînzării de apă românească către alţi fermieri decît cei români. Recte către cei unguri. Sucursala ANIF Arad a semnat pentru vara aceasta un contract de prestări servicii, cu un beneficiar de peste graniţă. Cel din urmă, respectiv domeniile hergheliei Mezohegyes, va primi din România o cantitate relativ importantă de apă pentru irigaţii, respectiv din judeţul Arad. La auzul acestei ştiri, moderatorul emisiunii parcă a luat foc: cum adică, nu este apă pentru fermierii noştri, şi noi dăm apă la moara vecinilor? Explicaţia este simplă, dar ea nu a fost acceptată de către cei din studio: doar 30 de procente din apa la dispoziţie în judeţul Arad este utilizată de către consumatori. Restul se constituie într-o rezervă serioasă, dar care nu poate fi acumulată. Cu alte cuvinte, este de unde să se scurgă prin cele două canale, către unguri. Chiar şi către unguri! Afacerea sucursalei Arad este aceea că ea nu are de făcut altceva pentru banii pe care îi încasează de la vecini, adică în jur de 25 de euro pe mia de metri cubi, decît să se asigure că pe canale va curge debitul de apă cerut de vecini! Dacă debitul respectiv va scădea, treaba ANIF Arad va fi să mai pompeze apă în canal. Atîta tot. Cu cheltuieli minime, ANIF Arad va face bani frumoşi. Vreo 75.000 de euro. Asta în condiţiile în care fermierii arădeni deja au încheiat contracte pentru 15.000 de hectare de culturi. Cu alte cuvinte, nu au rămas fără apă, din cauza cererii celor din Ungaria. Preţul plătit de fermierii români este mai mare decît cel pe care ANIF Arad îl va încasa de la unguri, pentru simplul motiv că, în zonele fermelor româneşti, apa trebuie pompată pentru a ajunge la nivelul plantelor, în timp ce, la unguri, ea ajunge gravitaţional. De aceea, ai noştri plătesc cam 60 de lei pe mia de metri cubi. Restul, pînă la aproximativ 300 de lei (preţul real), este plătit de pîrdalnicul de stat. Adică din taxele pe care le plătim cu toţii, mai ales orăşenii. Mă întorc acum la titlu: de ce oare nu învăţăm nimic, de douăzeci de ani încoace? De moderator nu mă mir, că nu prea a avut tangenţă cu agricultura, dar restul invitaţilor? Ei nu ştiau lucrurile astea? Că doar nu erau tinichigii puşi în posturi de fermieri! De ce nu se spune lucrurilor pe nume? Telespectatorilor care nu au înţeles nimic din dezbaterea respectivă le recomand să se uite şi la Viaţa Satului, emisiune a postului public de televiziune. Acolo măcar se dau şi explicaţiile necesare, chiar dacă telespectatorii orăşeni se plictisesc uşor la o asemenea emisiune. În fond, nu acestui public i se adresează producţia respectivă. Aceeaşi emisiune o recomand şi moderatorului, spre vizionare, înainte de a lansa întrebări stranii la care răspunsurile nu pot fi decît de acelaşi gen. Grigore Vîrsta este redactor la TVR.