Chestia cu votul

Să zicem că eşti cetăţean român şi vii în vacanţă, de sărbători – oricare vor fi fiind ele – acasă, la prieteni, rude, părinţi. N-ai mai fost de cîţiva ani. Ai muncit din greu în Occident, ai strîns din dinţi, ai adunat bănuţ cu bănuţ. Ţi-ai imaginat în fiecare seară, cînd puneai capul pe pernă, momentul ăsta, clipa în care te întorci acasă. Ai străbătut cu gîndul fiecare kilometru, din miile care te despart de ţară. Te-ai văzut la volanul noii tale maşini şi ai simţit, ca şi cînd ar fi fost perfect adevărat, că nu oboseşti deloc atunci cînd conduci în drumul spre casă. Ai visat fiecare viraj, fiecare linie dreaptă, fiecare detaliu de la intrarea în localitate – figurile familiare, lumea care întoarce capul admirativ, zîmbetele largi ale vecinilor, şuşotelile unora, privirile altora, pline de invidie imposibil de mascat. Eşti la cîţiva kilometri de casă. Emoţia te inundă şi ţi se pare că fiecare clipă durează un an. Dintr-odată, trebuie să opreşti. Se lucrează la drum. N-ai ce să faci, aştepţi. Copiii fac hărmălaie în spate, telefoanele sună, nimeni nu mai are răbdare. Cît stai la coadă şi aştepţi să treci mai departe, zici că ar fi bine să faci curat prin maşină. E plină de gunoi, de pungi, pet-uri, ambalaje, tot ce s-a adunat în zecile de ore cît a durat călătoria. Deschizi geamul şi arunci tot. Afară. Pe marginea drumului. Nu contează. Aici, nu contează. Acolo, n-ai face aşa ceva. Nu e voie. Dacă te-au prins, te-au ars. Şi chiar dacă nu te-au prins. Ai un… respect. Aici, nu-i bai. Asta e.

Să zicem că stai la bloc. În România. Nu stai rău. E un bloc bun, într-o zonă bună. Dar vecinii au intrat, de ceva vreme, în Zodia Bormaşinii. Au fost atîtea reclame şi reduceri la bormaşini, încît pare că trei sferturi din populaţia acestei ţări şi-a luat bormaşină şi s-a apucat de dat găuri. E firesc. N-or să lase maşina aia să stea. Trebuie să facă ceva cu ea, atunci cînd au timp. Cînd au timp? În orele de linişte, sîmbăta şi duminica dimineaţa, cînd pot şi bieţii oameni. Dacă nu fac altceva. Adică, dacă nu pun muzica să urle, dacă nu ascultă la volum maxim ştirile la radio – buletinul de ştiri de la 6 dimineaţa –, dacă nu urlă unii la alţii, dacă-şi lasă copiii să zbiere ca din gură de şarpe, dacă nu dau cu aspiratorul ăla mare, de hotel, de hală industrială, exact în zorii zilei, sau dacă n-au un Chihuahua sau un Shih Tzu, pe care l-au botezat Tyson, şi latră cît e ziua de lungă. În acest vacarm, în această pastă sonoră a Infernului, îţi aminteşti de vizita făcută la bunul tău prieten, într-un orăşel din Germania. Ăla-ţi povestea, aproape în şoaptă: acolo, dacă stai la bloc, nici apa la budă nu se trage noaptea, să nu deranjezi vecinii. Orele de linişte sînt sacrosancte. Doamne, ce vis! Aici, nu-i bai. Asta e.

Să zicem că ai un copil, un părinte, o rudă, un prieten drag, cu o anumită dizabilitate. Îşi duce viaţa într-un scaun cu rotile. E o persoană briliantă, a făcut, cu eforturi colosale, studii superioare, şi ar putea face lucruri importante pentru comunitate. Nu-şi poate găsi de lucru, pentru că, atunci cînd apare în scaunul cu rotile, toată lumea se schimbă la faţă şi spune că anunţul nu mai e valabil. Bun, nu trebuie să fim, cu toţii, brilianţi. Poţi să fii un om absolut normal, fără studii şi talente fabuloase, dar să fii imobilizat într-un scaun cu rotile, sau să ai o formă de dizabilitate care te dezavantajează, în raport cu ceilalţi. Există o sumedenie de servicii pe care le-ai putea aduce comunităţii. De la lucruri foarte mici – care, odată adunate, ar putea da lucruri mari – pînă la reducerea cheltuielilor publice sau la eficientizarea incredibilă a proceselor de muncă din instituţii. „Nu se poate.“ Omul e „handicapat“. Asta e, „nu se poate face nimic cu el, şi primeşte bani de la stat, din taxele pe care le plătesc eu.“ Brusc, îţi aminteşti de vizitele pe care le-ai făcut la vară-ta, în Danemarca. Te-a dus aia, de fiecare dată, peste tot. Ai văzut şi Suedia, şi Norvegia, şi Finlanda. Peste tot, persoane cu handicap angajate în cele mai surprinzătoare slujbe, ca şi cînd totul ar fi fost perfect firesc. Mă rog, acolo chiar era perfect firesc. În plus, peste tot, rampe şi instalaţii de acces. Ce lume incredibilă pe la ăia! Aici, nu-i bai. Asta e.

Să zicem că eşti parte a unui proces, în justiţie, cu unii care „au spate“. Ţi-au rîs în nas de nenumărate ori, şi ţi-au spus în faţă că n-ai nici o şansă, stai cuminte, în banca ta, „de sărac“. Faci hîrtii peste hîrtii, de ani buni, baţi la uşile instituţiilor, eşti plimbat de la un birou la altul, ţi se răspunde în doi peri, dacă ţi se răspunde. În mod normal, ar trebui să ceri socoteală. Plăteşti taxe şi impozite, ca toată lumea. Eşti un om care vrea să fie tratat civilizat. Pe deasupra, ai un copil. E un talent autentic la muzică. Îi plăteşti cu greu orele de pian. Profesoara ţi-a spus că, fără concursuri internaţionale şi pregătire avansată, copilul se va pierde, n-are nici o şansă. Iar ca tabloul „fericirii“ să fie complet, mama copilului e în spital, după un tratament greşit, în alt spital. Ai cerut, calm, explicaţii şi soluţii. Totul s-a pierdut într-o încîlceală în care nimeni nu şi-a asumat nimic, toţi au dat din colţ în colţ, pînă cînd, cuprins de lehamite şi depresie, ai cedat tu. Un prieten ţi-a recomandat, la alt spital, un medic sufletist care încearcă să dreagă ce-au stricat alţii. Te gîndeşti, deseori, cum e pe la alţii, cum există, măcar aparent, un respect elementar faţă de cetăţean. Aici, nu-i bai. Asta e.

A merge la vot înseamnă toate astea şi enorm mai mult decît atît. E ocazia de a te împăca, măcar temporar, cu propria conştiinţă, că-ţi faci datoria, exercitîndu-ţi un drept. Fie şi „doar“ simbolic, lucrul ăsta înseamnă foarte mult. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.