Chang şi Malraux, la Obor
– povestioară despre integrarea europeană extinsă –
se dedică Adinei Popescu
Piaţa Obor, dimineaţă de septembrie. Se simte toamna-n aer şi priviri, puhoi de lume pestriţă, de la vlădica încălţată cu tuaregi V6 prea laţi să-i mai înghită bariera de la parcarea subterană, la chiriaşi de garsonieră confort trei etajul zece cu sacoşe fleşcăite şi haine second, plecaţi însă cu toţii la căutare de morcov ieftin. Peste toată această veselă masă umană domnesc uniformele albastre ale băieţilor de
: calcă grav şi apăsat, la fel ca şi cocoşul în bătătura de la ţară, de acolo de unde provin de altfel majoritatea, fiind aduşi dimineaţa devreme cu autobuzele firmei. Vorbesc grav şi apăsat în nişte talkie-walkie ţinute pieziş, uitîndu-se încruntat în jur:
Fumul de la grătarele de mici din apropiere, închinate zeului Obor şi lui Gică Petrescu, se amestecă tandru cu mirosul de pepene galben, adevărata „banană românească“, aşa cum stătea scris tot aici acum cîteva zile, pe un carton aruncat pe grămadă parfumată, de un negustor cu simţul umorului. Dar care comersant de Obor nu are simţul umorului? Poate doar cei care au acaparat, privatizat şi „modernizat“ Piaţa Obor – dar aista-i altă grozavă istorie a capitalismului românesc post-1990, de care se sparie mintea, mult prea încîlcită pentru bietele noastre creioane îndrăgostite de piaţă şi de viaţă.
Doi chinezi micuţi (scuzaţi pleonasmul!) au plecat să cumpere legume proaspete. Se vede treaba că au nevoie de multe legume proaspete, cum spuneam, deoarece unul împinge
roşie cu roţi descentrate de atîta folosinţă, în timp ce colegul său evaluează, pipăie, tîrguieşte, porneşte. Cu degetele sale fine, întoarce pe toate feţele orice fruct şi legumă, înainte de a o cumpăra. Are agilitatea unui prestidigitator şi precizia unui chirurg, nu-i scapă nici o imperfecţiune, oricît de mică ar fi ea. Ajunge în faţa unei tarabe care vinde fasole verde, ultima fasole verde din acest an. Vînzătoarea este ţigancă, trupeşă fără a fi grasă, zeiţă de Hamangia, ochi cărbune, energie, bucurie. Se pare că cei doi se cunosc de mai multă vreme, după cîte se vede. Vînzătoarea se apropie de chinezul alegător, ce are o fizionomie drăguţă de etern adolescent, un fel de Horaţiu Mălăele asiatic; îi ridică delicat ochelarii cu ramă subţire, aurie, îl apucă de bărbie şi-l pupă galeş pe obraz, spunînd:
.. Rîde apoi cu toată inima şi se aşază strategic la mijlocul tarabei, cu mîinile în largile buzunare ale şorţului,
Micul Chang nu pare a fi deloc impresionat de tratamentul la care a fost supus, aşază rapid ochelarii la locul lor şi spune cu accent sacadat de angrou Europa, imposibil de imitat:
Elena vînzătoarea rîde iarăşi din toată inima şi spune la rîndul său:
Apoi trage cu un gest furiş un ziar de pe o ladă de carton plină ochi cu roşii frumoase ca soarele de toamnă.
– mai spune ea imitînd accentul chinezului. Acesta rîde şi el în cele din urmă, la fel ca şi cei din jur. Vînzătoarea vecină asistă la scenă jumătate amuzată, jumătate invidioasă, aşa ca începe să vorbească cu o voce înaltă şi cîntată, cum numai la piaţă poţi auzi:
Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat, gura Oborului muşcă mereu adînc şi neiertător:
Oamenii rîd iarăşi, dar parcă nu prea mai este rîsul lor. Chang şi colegul său plătesc şi se pierd în mulţime, cu tot cu liza cea roşie şi şchioapă. Fumul de la mici este din ce în ce mai gros şi mai îmbietor. Se apropie ora prînzului. Mic, pîine, muştar, doi lei. Micii sînt rotunzi, plini de zeamă, buni de te lingi pe degete. Micii au carne de porc în compoziţie. Morala poveştii: integrarea europeană extinsă va fi ca Piaţa Obor sau nu va fi deloc. Oare lui André Malraux i-ar fi plăcut micii cu pîine şi muştar?
Fals jurnal de căpşunar,