Cerşetori şi biciclişti

Pe strada mea, cu termopane şi cutii de aer condiţionat la ferestre, a apărut, săptămîna trecută, o cerşetoare. Dimineaţa, o văd ghemuită pe trotuarul pe care a petrecut noaptea, între o sacoşă, care conţine probabil toată averea ei, şi cîteva sticluţe de votcă sau altă băutură ieftină. Le-a golit ca să poată dormi. Asfaltul e foarte rece. Mai încolo, e cîte o grămăjoară de resturi de mîncare pe care babele din cartier le depun pentru pisici. Nu pentru ea. Nu ştiu de ce-i spun "cerşetoare". N-am văzut-o niciodată cerînd ceva cuiva. Culcuşul ei este lîngă poarta, de obicei încuiată, a curţii unei case goale. A fost cîndva o casă nobilă, parter şi etaj înalt. E părăsită de vreun an. Ferestrele subsolului au rămas deschise, aşa că pisicile se strecoară înăuntru sau ies de acolo. Într-o zi am văzut un bărbat urcînd scara şi intrînd în casă. Avea în mînă o pungă mare în care adunase de prin gunoaie. A trecut pe lîngă femeie fără să se oprească. Nici trecătorii nu-i dau nici o atenţie. Se vede că s-au obişnuit. Alo, domnu’ Andrei Chiliman, "cetăţean şi primar", parcă aşa era semnat mesajul pe care l-am găsit dăunăzi în cutia de scrisori şi în care eram rugat să votez candidaţii Partidului Naţional-Liberal! Ce facem cu femeia asta? Cînd o să vină ambulanţa, o să fie prea tîrziu. Nu i se poate găsi un adăpost, măcar provizoriu? Nu e singurul caz, sînt sigur, aşa că îmi închipui, domnule primar, că această întrebare a mea nu vă va găsi nepregătit. În schimb, ceea ce mai am de spus aici va fi comic. Pe aceeaşi stradă (nu spun adresa, "casa englezului este castelul său", da, dar unde-i englezul?) s-au luat măsuri ca să semănăm cu alte ţări, surorile noastre din UE. Trebuie să scrie undeva, în recomandările poruncitoare care ni se fac, ca unora cooptaţi de curînd şi cu ostentativă indulgenţă, că străzile nu sînt numai pentru pietoni şi şoferi, ci şi pentru biciclişti. Aşa că, pentru această minoritate vrednică de protecţie, s-au trasat pe trotuar două fîşii, ca nişte poteci late (dar late!), cu dus şi întors. Ele sînt aşternute cu un fel de mochetă care se şi lipeşte de talpă. Din cînd în cînd, chiar trece vijelios un biciclist, care o fi crezînd că oraşul este al lui. Rezultatul este că maşinile care nu mai au voie să parcheze pe trotuar, ca altădată, se aliniază la marginea carosabilului. Acesta era deja strîmt, acum este şi mai îngust, din cauza şirului de automobile trase unul după altul. Cît despre pietoni, lor le-a mai rămas aşa de puţin loc pe trotuar că merg pe lîngă garduri. Pur şi simplu, spaţiul destinat altădată numai bipezilor fără roţi a fost împărţit în trei părţi egale: biciclişti nord-sud, biciclişti sud-nord, pietoni. Ultimii n-au fost încă organizaţi în coloană, ca furnicile. Totuşi, mi se pare cam exagerat. Există popoare de biciclişti: olandezii, germanii, belgienii. De la ei a venit ideea de a introduce alei speciale pentru iubitorii acestui gen de locomoţie. Dar românii nu sînt obişnuiţi să călărească pe două roţi. Poate că iniţiativa tocmai acest rost îl are: să-i deprindă cu ciclismul, ca să descongestioneze traficul... Ca toate reformele la români, o să ia ceva timp. În orice caz, ce văd eu aici este graba cu care ne repezim să imităm, fie că se potriveşte sau nu cu situaţia şi oamenii locului.