Cenaclul Flacăra și/sau Școala de la Păltiniș
Întrunirile de la Păltiniş alcătuiau – cele două volume ale lui Liiceanu o mărturisesc – o poveste relativ omogenă, în care un grup de intelectuali stabileau o formă de comuniune bazată pe idei. „Şcoala“ păltinişană e cu totul în logica de tip Clio: iniţierea intelectuală este parte a unei deveniri, devenirea însăşi are mulţi paşi preparatori, şi peste toate tronează imperativul cunoaşterii, în sens clasic. Limba greacă veche, limba germană, Platon sau presocraticii sînt capitole dintr-un demers omogen şi coerent.
La antipod, Cenaclul Flacăra reprezintă mai curînd o succesiune de evenimente, unice şi irepetabile. Importanţa lui a constat tocmai în surprizele pe care Cenaclul le-a adus, nu de la un an la altul, ci de la un spectacol la altul. Acelaşi Cenaclu era capabil să-l aniverseze pe Avram Iancu la Ţebea, pentru ca apoi, la cîteva zile, acelaşi Cenaclu să celebreze la Craiova victoria Universităţii într-o etapă de fotbal. Raţiunea şi mizele spectacolelor Cenaclului erau aidoma costumaţiilor lui Lady Gaga: ştii foarte bine că vor fi acolo, dar nu ştii niciodată ce vei vedea. În faţa discipolilor săi, Constantin Noica este egal cu sine şi atent cu fiecare. În faţa spectatorilor săi, Cenaclul trecea cu vederea individul şi celebra comunitatea, dîndu-i atenţie şi făcînd-o să se simtă, de fiecare dată, sudată într-un orgasm colectiv al refrenelor. Un fan al Cenaclului din Huşi avea toate motivele să regrete un spectacol petrecut la Timişoara – tocmai pentru că acesta era diferit de tot ce văzuse el, sau urma să vadă, în acelaşi Cenaclu ajuns la el acasă. În schimb – aşa cum transpare din Epistolar –, Sorin Vieru (să spunem) nu avea o raţiune pentru a regreta schimbul de idei dintre Noica şi alt discipol. Aceasta nu pentru că Noica ar fi fost repetitiv (în realitate, Păunescu era cu mult mai repetitiv), ci pentru că tot acest excurs iniţiatic descris în Jurnalul... şi Epistolarul vorbeşte despre ascensiunea calmă a devenirii şi despre cronologia lungă a şlefuirii – în timp ce, pe stadioane, Cenaclul Flacăra oferea explozii de nerv, de talent descoperit aleatoriu şi de improvizaţie tumultuoasă. „Şcoala“ de la Păltiniş pregătea cîţiva intelectuali pentru o campanie cu bătaie lungă; Cenaclul Flacăra a dat, finalmente, o serie de artişti veritabili (care au putut rezista dincolo de cocon), dar mai cu seamă o serie de one hit wonders – adică ceea ce showbiz-ul denumeşte performerii unei singure piese de succes.
Impactul celor două fenomene culturale – „Şcoala“ păltinişană şi Cenaclul Flacăra –, atît de diferite între ele (dar grăitoare, deopotrivă, despre aceeaşi Românie), e cu totul în măsură să ne ofere surprize. Ecourile lor bat pînă astăzi, doar că între timp s-au suprapus de mult. Unora, „Şcoala“ li se poate părea o formă de pasivitate socială camuflată într-un activism ideatic; o formă de sustragere din concret, o evadare (a cîta, oare, în istoria culturii române?) în turnul de fildeş al unui limbaj criptat şi fără ecou la masa largă a românilor. Altora, Cenaclul li se pare a fi exclusiv o formă de manipulare, un fel de pregătire paramilitaro-culturalo-propagandistică.
Ca adolescent în prima parte a anilor ’80, nu voi propune o variantă de a tăia nodul gordian al judecăţilor & prejudecăţilor privind cele două fenomene – ci doar voi spune că ele s-au şi suprapus plenar şi concret în formarea unor indivizi. A merge la Cenaclul Flacăra nu presupunea repudierea cărţilor cu şi despre Noica. Pe de o parte, Jurnalul de la Păltiniş a fost o carte definitorie pentru liceanul care eram (şi, cred, pentru generaţia căreia-i aparţin); pe de altă parte, am fost la Cenaclul Flacăra de (aproape) cîte ori a ajuns în oraşul meu natal şi, totuşi, nu mi-a spălat creierul. Cei care insistă pe naţionalismul de fond al Cenaclului Flacăra surprind, cred, doar o faţă a monedei. Văd cel puţin o nuanţă: discursul ambiental (şcoală, activităţi obşteşti, practică în producţie, spectacole, Radio-TV etc.) în care se dezvolta un tînăr în primii ani ’80 era într-atît de politizat şi de viciat printr-un naţionalism devenit calp (prin suprarepetiţie), încît discursul lirico-muzical al Cenaclului părea (şi chiar era) cu mult mai liber, mai credibil şi mai valoros decît zgomotul de fond al propagandei omniprezente.
În fine, partea cea mai interesantă – din perspectiva mea – a acestei poveşti intelectuale este că disjuncţia dintre intelectualul de tip Clio şi intelectualul de tip Lady Gaga persistă la noi pînă azi – după dispariţia lui Noica & Păunescu, după ce atît „Şcoala“ de la Păltiniş cît şi Cenaclul Flacăra au intrat în Istorie, fiecare la capitolul său – sau poate în acelaşi capitol?
(Fragment din volumul Epoca de aur a incertitudinii, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing)
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.