Cei care nu se văd (II)
A fi muzician în România, membru al unei orchestre simfonice – fie ea chiar şi una din Bucureşti –, se exprimă, uneori, cam aşa: „Asta e. N-am avut noroc. Am eşuat într-o orchestră simfonică“. Dacă nu eşti solist, în ochii multora şi, în cele din urmă, în propria imagine despre tine devii cineva care s-a plafonat şi care acceptă cu resemnare ideea că trăieşte un semieşec. Singurul element care mai sprijină cumva o umbră de satisfacţie profesională sînt eventualele turnee în străinătate. Sigur, există şi muzicieni mulţumiţi cu statutul lor profesional, după cum există şi actori fericiţi să fi prins, printr-o minune, un post într-un teatru. Dar tristeţea generală e mult mai mare decît micile bucurii şi speranţe ale unora.
În timp ce actorii mai mult sau mai puţin tineri, muzicienii, dansatorii încearcă să prindă cîte un eveniment de corporaţie, o sărbătoare, un dublaj de film de desene animate, un
sau orice ar putea aduce un bănuţ, înfloreşte celebra replică: „Da, ştiu, e o porcărie, o şuşă, da-mi aduce mai mulţi bani decît o stagiune întreagă în teatru“. Încercările normale de a supravieţui nu sînt deloc lucruri condamnabile. Ele fac parte din tabloul vieţii într-un spaţiu în care lucrurile seamănă, cumva, cu ceea ce se întîmplă „afară“, dar se petrec la o scară şi la o dimensiune etică foarte diferite de felul în care se articulează lucrurile prin alte ţări. Replica „Lasă, domnule, că e la fel de trist peste tot, lumea e în derivă şi aici, şi la ăilalţi…“ nu face decît să panseze nişte răni foarte adînci, care produc efecte cumplit de perverse.
Există, în teatrul de la noi, regizori şi actori tineri care încearcă să rupă plasa de sîrmă sub care s-au tasat lucrurile, mai ales în ultimii ani. Succesele mari, cele cîteva spectacole de răsunet ale unor teatre publice nu sînt nici pe departe suficiente pentru a alcătui un climat artistic, o direcţie a fenomenului teatral, un peisaj estetic al dialogului sau al diferenţelor de opinii din care să iasă spectacole foarte diverse şi creative. Cei care fac teatru independent îi dispreţuiesc, deseori, pe cei care fac „teatrul ăla prăfuit, penibil, declamat, anchilozat, la fel ca la începutul secolului trecut“. Iar cei care fac doar spectacole pe scenele teatrelor publice îi privesc pe cei care caută să scoată teatrul din „templu“ ca pe nişte „complexaţi şi semidocţi, care cred că a face referinţe genitale fără cea mai mică perdea, a se da în dosul unui proiector video şi al unui interviu devenit scenariu înseamnă a face teatru de actualitate“.
Cei care se mai încăpăţînează să rămînă vii, să elaboreze programe estetice, viziuni creatoare, să comunice artistic şi să interacţioneze în fel şi chip reuşesc, din cînd în cînd, să rupă continuul conformist sub care dormitează mai toată lumea. Viziunile lor artistice, modalităţile de lucru, propunerile creative şi poziţionările etice faţă de fenomenul în interiorul căruia se exprimă sînt foarte asemănătoare cu cele ale unor creatori din alte ţări, din „lumea civilizată“, aşa cum ne mobilizăm cu disperare să spunem, de atîta amar de ani. Însă atitudinea critică a lucrurilor pe care le fac, substanţa personală care stă la baza actului de expresie conţine, în adînc, uneori, un soi de zaţ, o încîlcitură mai mult sau mai puţin sesizabilă. E un… ceva care vine din cauze multe şi deloc simple, dar care izvorăşte, în principal, din felul în care e văzută expresia artistică în spaţiul public de la noi.
Dincolo de un public majoritar, care nu acceptă să facă efortul interpretării şi al participării parteneriale la spectacol, domneşte viziunea generală, cea nespusă, nedeclarată, nemărturisită, asupra actului artistic în sine. Adică ceva „neserios“ în esenţă, care ar trebui să „distreze“ sau să „educe“, fără să deranjeze pe nimeni, fără să-ţi arate cum s-ar putea să fii. Mergînd şi mai adînc în felul în care vedem lucrurile, asta e perspectiva chiar şi în rîndurile multora dintre cei care participă direct, în varii forme, la facerea actului artistic. În cazul teatrului, toată puzderia de lume care nu se vede pe scenă, universul acela uman care stă în dosul miracolului/„miracolului“ – fiecare, după cum se raportează la ideea de spectacol teatral – şi care trage sforile vizibile şi invizibile ale „maşinăriei“ care ar trebui să fascineze publicul spectator.
Plătite mizerabil, traversate de sindicalisme mai mult sau mai puţin contemporane, neîmprospătate terminologic şi profesional de ani buni, frustrate de grave incapacităţi tehnice, uitate de vizitele oricăror satisfacţii şi recunoaşteri profesionale, în dosul cortinelor stau meseriile şi oamenii care mişcă mecanismul fascinator. Mulţi dintre ei sînt, de fapt, meseriaşi foarte buni. Însă cunoştinţele lor de specialitate s-au oprit în urmă cu mulţi ani, odată cu tehnica pe care o au la dispoziţie tot de pe atunci. Sabotările pornite din toate soiurile de motive, resentimentele adunate în ani, lipsa de recunoaştere a contribuţiei lor la succesele teatrului, alături de alte zeci de cauze contextuale creează un climat resemnat, îmbătrînit, condiţionat de frustrări şi imposibilităţi.
Povestea seamănă, cumva, cu cea din agricultură. Ai la dispoziţie pămînt cît vezi cu ochii, dar n-ai tehnologii şi echipament să-l lucrezi. Nici mentalitatea de a face aşa ceva. Prin urmare, faci agricultură de subzistenţă. Asta e atmosfera din care, vrînd-nevrînd, ies viziunile estetice. De orice natură vor fi fiind ele, n-au cum să scape de zaţul resentimentului general, de atmosfera profundă a fenomenului. Uneori, ai senzaţia că e ca la un naufragiu. Cea mai mare parte a echipajului stă să se înece, în vreme ce cîţiva naivi predau lecţii de înot sincron.
(prima parte aici)
Garantat 100%