Ce-ar mai fi fost de spus ieri

16 octombrie 2008   IERI CU VEDERE SPRE AZI

De doi ani de zile, seria conferinţelor de la Teatrul Naţional şi-a cîştigat o popularitate meritată. Mi s-a părut că publicul care umplea sala Atelier duminică, 12 octombrie, era format şi din fideli care urmăresc în chip regulat aceste întîlniri ale elitei intelectuale, la care se adăugau un mic grup de prieteni personali ai conferenţiarului, pe lîngă aceia pe care i-a adus acolo titlul anunţat: "Bucureştii vechi între paragină şi demolare". Am avut astfel ocazia de a-i întîlni pe unii cititori ai rubricii din Dilema în care apar articolele provocate de starea oraşului nostru, de cînd acesta este asaltat de specula terenurilor. Cu alte cuvinte, se adunase toată "banda lui Pippidi", de care vorbea odată cineva angrenat în afacerile imobiliare: i-am numărat, erau vreo 80, ceea ce, fără a bate toba pentru convocare, nu-i deloc puţin. Aş fi dorit ca ei să fi găsit la intrare două cărţi potrivite cu interesul care i-a strîns laolaltă: volumul de la Editura Humanitas, în care am cules o parte din articolele publicate în fiecare săptămînă de-a lungul anului trecut, şi albumul de fotografii al dlui Dan Dinescu, Farmecul discret al Bucureştilor, pentru care am scris introducerea istorică. Una din aceste cărţi s-a epuizat în numai patru luni, aşa că e nevoie de un supliment de tiraj, cealaltă e încă sub tipar şi va fi desigur un prilej de delectare pentru oricine ştie să caute, prin îngrămădirea haotică de blocuri, bătrînele case care, acum trei generaţii, erau ca o chezăşie de nobleţe. Conferinţa a fost cum a fost, intervenţiile din sală au întregit-o cu precizări privind recomandările Comisiei prezidenţiale pentru patrimoniul construit şi siturile naturale şi istorice, precum şi cu sfaturi referitoare la măsurile de protecţie ce se impun. Nu cred că i-am convins pe ascultătorii mei, fiindcă erau dinainte de aceeaşi părere cu mine. În ultima vreme, societatea civilă a dat tot mai multe semne că nu mai suportă nesocotirea patrimoniului cultural, care se manifestă prin abandonarea monumentelor şi prin demolarea (adesea autorizată!) a unor clădiri neînscrise ca monumente istorice, deşi valoarea lor ar fi îndreptăţit clasarea. Faţă de Franţa, care numără 42.000 de monumente protejate - palate, castele, biserici, mori, uzine sau fortăreţe -, lista noastră cu cca 26.000 poate părea exagerat de lungă. La Ministerul Culturii, în orice caz, sînt oameni care o consideră aşa, ţinînd seama de insuficienţa mijloacelor alocate întreţinerii şi reabilitării lor. În realitate, ar fi necesar un inventar suplimentar. Pentru a limita agresiunea demolatorilor, numai legea constituie o pavăză; considerente morale sau de bun-simţ nu sînt luate în seamă. Monumentele nu sînt în suferinţă doar din cauza timpului care le-a uzat. Pericolul vine de la mentalitatea care dispreţuieşte orice e vechi, din superstiţia stupidă că "ce e nou e mai frumos". Pentru a recurge la acelaşi exemplu, al Franţei, acolo, conform unui raport întocmit în decembrie 2007, totalul lucrărilor pe care le necesită monumentele istorice a atins suma colosală de 11 miliarde de euro - pe cînd bugetul anual alocat în acest scop de Ministerul Culturii este de 300 de milioane de euro. Eforturile de a descoperi resurse au folosit ca argument dezvoltarea turismului, producătoare de valută. Frumuseţea Bucureştilor ţine de atmosferă, de raportul între vegetaţie şi spaţiul construit, mai mult decît de anumite clădiri, dintre care aproape nici una nu e comparabilă ca vîrstă cu partea veche a oraşelor din Occidentul Europei. Afluenţa turiştilor, pe de o parte, dacă ei ar fi primiţi cu un sistem de hoteluri şi restaurante la preţuri moderate, şi, pe de altă parte, activitatea întreprinderilor de restaurare a monumentelor şi a meşteşugarilor specializaţi, creatoare la rîndul ei de slujbe, ar justifica transferul de fonduri în direcţia patrimoniului. Cît despre educaţia care ar introduce treptat ideea valorii patriotice a monumentelor, întrucît sînt mărturii ale unui trecut reprezentativ pentru identitatea naţională, unele experienţe pedagogice, încercate tot în Franţa, au acordat materiei "patrimoniu" două ore suplimentare pe săptămînă.

Mai multe