Ce am pierdut
De cîtva timp (nu mult, cred), au apărut în spatele blocului Eva, adică pe strada Nicolae Golescu, între cîteva bănci pentru bătrîne doamne obosite, două panouri mari, cu inscripţii şi fotografii. Iniţiativa se datorează Primăriei sectorului 1 şi inaugurează o acţiune care, dacă va fi durabilă, va începe să întipărească în memoria publică amintiri pe care, pînă acum, foarte puţini bucureşteni le mai păstrau. De aceea, această evocare a trecutului unui cartier istoric merită încurajată şi imitată. "Recuperarea memoriei oraşului" " sub acest titlu se înscriu fotografii comentate ale unor case care se găseau odinioară chiar în zona respectivă. Prima este casa lui Alexandru Marghiloman, în locul căreia vedem astăzi cinematograful Patria, fost Aro. Cînd a fost luată fotografia, omul politic conservator nu mai era în viaţă, locuinţa lui devenise un show-room pentru automobile. De la Marghiloman a rămas, în marginea Buzăului, Vila Albatros, care era, pînă prin 1998, foarte ruinată, dar acum este restaurată. Nu mai există nici casa lui Titu Maiorescu, nici Muzeul Simu. S-a salvat numai casa lui D.A. Sturdza, fostul prim-ministru liberal şi unul dintre oamenii de cultură care au pus temeliile Academiei Române: aici funcţionează Librăria Cărtureşti. În 1964 a fost demolată casa lui Maiorescu, ca o răzbunare întîrziată contra filozofului al cărui mare rol cultural nu mai era recunoscut, fiindcă se împotrivise mişcării socialiste. Aşa lungă şi joasă, albă " cum apare în fotografie " o mai ţineam şi eu minte, de cînd îmi fusese arătată în copilărie. Tot în 1964, pentru a ridica blocul ONT, a fost sacrificat micul templu grecesc în care Anastase Simu îşi adunase colecţia de artă pe care a donat-o statului. Ultima expoziţie pe care am vizitat-o acolo era a caricaturiştilor sovietici Kukrîniksî, ceea ce înseamnă că spaţiul interior fusese redistribuit, adăpostind şi unele expoziţii periodice, mai pe gustul vremii. Informaţiile de pe panou cu privire la istoria muzeului sînt însă ilustrate cu fotografii, pur şi simplu, minunate, în care revedem acele sculpturi şi picturi care formau colecţia, aşa cum le îngrămădise Simu în propria lui taxonomie, cu busturi de împăraţi romani (parcă şi copii), cu impresionişti (nu vine de acolo portretul doamnei Monet, care e acum la Palat?), chiar cu cîte un tablou de-ale inovatorilor din Montparnasse (un Pascin, dacă nu mă înşel!). Explicaţiile sînt şi traduse în englezeşte, pentru turişti. Foarte bine, dar cel mai important este să fie citite de locuitorii cartierului, ca să înţeleagă ce motive de mîndrie s-au pierdut şi de ce căutăm să împiedicăm continuarea devastării vechiului oraş. Ideea, de altfel, nu e originală. La Berlin, pe Wilhelmstrasse şi alte cîteva străzi din centrul imperial al capitalei germane, se găsesc evocări asemănătoare. Casa lui Bismarck sau alte palate bombardate în timpul războiului nu mai există, dar panouri cu fotografii şi explicaţii atrag atenţia trecătorilor. În jurul ruinelor fostului sediu al Gestapo-ului este un adevărat muzeu în aer liber. Pe Kurfurstenstrasse, în faţa unui hotel nou, te opreşte o fotografie a lui Eichmann, care-şi avea biroul în clădirea, acum demolată, unde, înainte, comunitatea evreiască a găzduit un congres de psihiatrie la care venise Freud. Palatul regilor Prusiei, la capătul lui Unter den Linden, deşi suferise din cauza bombardamentelor, ar fi putut fi restaurat, dar comuniştii l-au dărîmat în 1950 şi au construit în 1973-1976 sediul Guvernului RDG, cruţînd din vechea clădire numai un fragment de faţadă barocă: fereastra şi balconul de la care, în 1918, Karl Liebknecht proclamase republica. La rîndul său, Palatul Republicii a fost acum demolat, aşa cum ar fi trebuit s-o facem şi noi cu Casa Poporului. S-a săpat pînă la nivelul pardoselii pivniţelor. Viitorul Humboldt Forum, în care se vor aduce Muzeul Civilizaţiilor Extra-Europene de la Dahlem, o mare bibliotecă centrală şi colecţiile istorico-ştiinţifice ale Universităţii vecine, va fi îmbrăcat în faţadele refăcute ale palatului Hohenzollernilor. Istoria, în alb şi negru, este astfel rechemată în memoria unei naţiuni reîntregite. Pas cu pas, avem de întreprins un tratament contra amneziei care, oriunde a fost un regim comunist, a şters trecutul. Înverşunarea de a dezrădăcina este în natura revoluţiilor: cea franceză şi cea fascistă din Italia au impus chiar refacerea calendarului!