Casa Prințesei

28 octombrie 2007   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Cineva ar trebui să urmărească odată locuinţele lui Alexandru Odobescu în Bucureşti. Risipitor şi tot mai scăpătat, scriitorul trecea de la un domiciliu la altul, îndepărtîndu-se de centrul oraşului. Aşa, de pildă, în 1885 locuia la nr. 18 din strada Verde (mai tîrziu General Manu, nume pe care acum l-a recăpătat după anii în care se chema Sublocotenent Lemnea), în 1887 se mutase în str. Sf. Ionică, nr. 4, de unde a ajuns în Calea Rahovei, nr. 46, în 1894, iar un an mai tîrziu avea ca ultimă adresă Cuza-Vodă, nr. 5 bis. Casei de care va fi vorba aici i-a trecut pragul de multe ori, fiindcă a fost a soţiei sale, Saşa, care o moştenise de la bunica ei, pe un teren din mahalaua Sfinţii Voevozi care aparţinuse familiei Băleanu. Sîntem aşadar în Calea Victoriei, nr. 129, clădire lipită de aceea mai nouă care formează colţul cu strada "Mihail Moxa, cronicar" (numele precedent, Barbu Catargiu, înlocuit ca reacţionar, era firesc fiindcă fostul prim-ministru conservator locuise peste drum, lîngă biserică). O curte adîncă, semănînd cu a hanurilor de pe vremuri, cu geamlîc la etaj, în spatele unei porţi metalice mereu închise. Faţada, destul de îngustă, e încoronată de un fronton pe care se mai disting încă o monogramă şi data-1871. Este aşadar una dintre puţinele clădiri vechi ce se mai păstrează în această parte a Podului Mogoşoaiei. Aici a locuit, la bătrîneţe, prinţesa Zoe Bagration. A fost înmormîntată, în 1878, lîngă biserica Mavrogheni. Ea fusese soţia căpitanului în armata rusă Alexei Kirilovici Bagration-Muhranski, neam mare, de obîrşie regească georgiană. Zoe era fiica marelui logofăt Ştefan Văcărescu, zis "Orbul". Portretul aceluia, uşor de recunoscut după ochiul cu albeaţă, a fost reprodus de Sacheverell Sitwell în cartea sa despre România, iar originalul a fost donat de Elena Văcărescu Academiei Române. L-am văzut odată în curtea Academiei, între alte vechituri scoase la soare; cine ştie unde o mai fi acum? Zoe Văcărescu-Bagration a avut o fiică, Alexandra (Alina), măritată în 1832 cu marele vornic Emanoil Băleanu (1794-1862), de care s-a despărţit trei ani mai tîrziu. Din legătura acesteia cu generalul P.D. Kiseleff, începută la Bucureşti şi continuată după 1834 în Rusia, s-au născut nu mai puţin de şase copii, ultima dintre ei fiind Saşa (1842-1922). Toţi au fost înfiaţi în 1845 de un unchi al Alinei, bătrînul Iacovache Prejbeanu, aşa că numele lui, însă rusificat: Prejbeanov, a fost purtat de descendenţi în linie masculină ai contelui Kiseleff. Odobescu era deci, din 1858, ginerele lui Pavel Dimitrievici, pe care mirii l-au vizitat la Paris, unde el era atunci ambasador. Soţul altei fiice, Elena, a fost Ştefan D. Grecianu, istoric şi genealogist. Nu-i aici locul de a spune cum a fost căsnicia lui Odobescu, lungă şi - cum o arată scrisorile schimbate cu soţia sa - armonioasă, datorită afecţiunii devotate, spre sfîrşit chiar materne, pe care i-a închinat-o Saşa. Sfîrşitul tragic al acestei relaţii, în 1895, a venit absolut pe neaşteptate, prin sinuciderea lui, din dezgust faţă de umilinţele la care l-a supus o altă dragoste, tîrzie şi neîmpărtăşită. Dezgust şi faţă de izolarea în care s-a găsit în mijlocul lumii academice de la noi, în care vanităţi personale şi intrigi politicianiste l-au dat la o parte. Pentru a nu ştiu cîta oară, observ că, în acest oraş al nostru, chiar unde mai există străzi sau case în care s-a întipărit amintirea unor personalităţi din trecut, oamenii trec pe lîngă ziduri anonime, fără a avea măcar curiozitatea de a şti cine şi cum a trăit acolo. E ca şi cum românii n-ar mai fi: au fost şi în locul lor s-a instalat o altă specie, care se înmulţeşte. Alături de casa la care ne-am oprit astăzi se găseşte un spaţiu viran, pînă la casa Vernescu, devenită un luxos restaurant. Este spaţiul rezervat pentru o clădire viitoare a cărei înălţime s-ar putea să sfideze nivelul pînă acum respectat de-a lungul acestui segment al Căii Victoriei. În casa învecinată, cea de la colţ, se deschisese la un moment dat o prăvălie, transformînd o fereastră în uşă, de la care cîteva trepte coborau în stradă. Acolo, trotuarul se îngustează: dacă te pomeneşti că se va dori lărgirea străzii, ar dispărea şi acest reper al istoriei noastre literare.

Mai multe