Casa din Dionisie
Bucureştenii s-au obişnuit de mult să-i zică aşa străzii, prescurtîndu-i numele. Oricum, "Dionisie Lupu" nu mai înseamnă nimic. Cine-şi mai aduce aminte de un mitropolit de altădată? Strada înaintează greu, gîtuită ici şi colo, înghesuită de maşinile parcate pe trotuare. La nr. 72 este o splendidă casă în paragină. Parter şi etaj, cu subsol şi mansardă. False cariatide încadrează intrarea şi cele două balcoane, cu coloane coafate de capiteluri corintice, care ornează faţada la stînga şi la dreapta. Lîngă una dintre acestea, făcută praf, şi sub un mascheron, tot de stuc, poarta se deschide spre fostul peron acoperit, la care trăgeau trăsurile. Ce a fost acolo? Un cămin de studente sau de orfane cu puţine mijloace - o mătuşă a mea, fiind şi una, şi alta, a locuit acolo pe la sfîrşitul războiului. Instituţia caritabilă era sub patronajul doamnei Clotilda mareşal Averescu. Argetoianu, care, în amintirile sale, îşi rîde răutăcios de spaghetele fierte doar în apă care se serveau la masa de acasă a bătrînului mareşal, doamna fiind italiancă, îi recunoaşte totuşi acesteia calităţile sufleteşti. "Se specializase şi se cantonase în operele de binefacere şi în îngrijirea răniţilor", încă din 1917, cînd soţul ei comanda Armata a II-a la Bacău. "Totdeauna afabilă şi binedispusă, era încîntată de cîte ori putea face plăcere cuiva, mai ales iubitului ei ŤAlessandro», devenit marele om al ţării şi pe cale să devie şi idolul ei." Se căsătoriseră în tinereţe, din vremea cînd Alexandru Averescu a învăţat la Şcoala Superioară de Război din Torino. Buna doamnă a continuat să aibă, toată viaţa, grijă de tristeţile discrete care au nevoie de ajutor. Ce va mai fi în viitor? Deocamdată, bannere anunţă: clădirea e de închiriat pentru birouri. Asta e nebunia zilei de azi: aici, în Bucureşti, o să avem mai multe birouri decît locuinţe. Apoi, dacă nu se găseşte nimeni să plătească chiria afişată, cei care şi-au pus în minte să cîştige o sumă aşa de mare vor dărîma casa veche pentru a ridica, pe locul ei, unul din hidoasele imobile de raport care au început să crească în Capitală şi în provincie. Cu marmură, neapărat cu multă marmură. Se va aduce din China, unde este mai ieftină. La români, ascensiunea socială se exprimă prin trecerea de la beton la marmură, materialul care excită cel mai tare apetitul cumpărătorilor. Aş prefera, desigur, să aflu că rectorul Universităţii vecine achiziţionează casa pentru a-i reda vechea destinaţie, de cămin. Fiind o universitate privată, îmi vine să cred că ar avea şi destui bani pentru restaurarea numaidecît necesară. În starea actuală a clădirii, mă tem că studenţii ar intra cu picioarele prin podea. Dintr-o greşeală, nu singura comisă la alcătuirea listei monumentelor istorice, casa n-a fost înscrisă, cum s-ar fi cuvenit. De asemenea erori au profitat şi pînă acum cei interesaţi să distrugă pentru a construi alt oraş. Clasarea ar fi fost necesară, fiindcă primul proprietar (şi autor!) al acestei clădiri a fost arhitectul Ioan I. Rosnovanu, din generaţia care l-a precedat pe Mincu, a celor dintîi arhitecţi români cu studii de specialitate, pe la 1880. Opera lui cea mai importantă a fost, la colţul Podului Mogoşoaiei cu Lipscani, acel Hôtel de France, mai tîrziu Grand Hôtel, pe locul căruia a fost apoi magazinul Lafayette, numit apoi Victoria, unde astăzi se găseşte Financial Plaza.