Cărţile de furat
În trecutul nostru mai îndepărtat, furtul cărţilor este o treabă obişnuită. O carte se fură pentru lectura ei, dar mai ales pentru valoarea ei. Nu este vorba aici de o valoare simbolică, ci de una cît se poate de palpabilă, de materială, de zornăitoare. O carte, în peisajul secolului al XVIII-lea, este un lucru rar, un lucru asociat cu Biserica, mănăstirea, uneori cu şcoala. Biblioteci „publice“, în sensul celor de astăzi, nu prea există, în timp ce bibliotecile private sînt şi ele puţine şi se reduc la un număr infim de privilegiaţia ai lecturii şi ai bunăstării. Manuscrisul penetrează mai degrabă diferitele medii, decît tipăritura; el fiind rodul muncii cîtorva scribi care, unii cu talent, alţii cu mai puţin talent, adună ceea ce consideră important de cunoscut. Din acest motiv, cartea este un „raritet“ costisitor.
Nu puţine sînt cazurile de popi, călugări, sau chiar laici, „plecaţi“ cu mineie, liturghiere, cazanii sau ohtoihuri sub sutană, sau surtuc, cărţi transformate mai apoi în lucruri mai „terestre“ şi mai „utile“. Cam la fel este răsplătită şi munca unui iubitor de lectură, dornic să păstreze şi să copieze „frumos“ şi cu patos pagini şi pagini de istorii de odinioară, pentru a fi văduvit apoi de valoroasa-i operă prin furt. De pildă, un oarecare Ştefan Şandru, citind în original Paul şi Virginia, s-a apucat de traducere cu justificarea următoare: „văzînd frumoasa poveste a acestii mici cărţi me-am pus ostenelile mele cele cu dragoste întru scrierea ei, scriindu-o în vremea cumplitei ciumi ce stăpînea la Iaşi, la anul 1829, noiemvrie 24, în sfînta mănăstire Slatina“. Or, ca Ştefan Şandru sînt mulţi alţii ce se ostenesc spre plăcerea lecturii. Dar este la fel de adevărat că sînt şi mulţi alţii care apreciază mai puţin plăcerea lecturii şi mai mult gustul banilor.
Pentru toţi aceştia, proprietarii de „cultură“ se apără cum pot: blestemul. O întreagă artă a blestemului însoţeşte orice carte sau manuscris. „Această carte, Zăbava fandasii este scrisă de paharnicul Toader Jora şi cini să va întîmpla să o înstrăineze prin ascundere, de furtişagu în vieaţă, neblagoslovit să să sfîrşească de Cel de Sus“, notează pe una dintre file autorul pe la 1786. Sau: „acest Hronograf, luîndu-l cineva să cetiască pă dînsul, de nu l-ar da înapoi, să fie blăstămat de domnul Dumnezeu, şi de Preacurata sa Maică; cutremurul lui Cain să-l cuprinză şi înger nemilostiv să aibă în zilile vieţii lui de driapta lui şi locul lui să fie cu Iuda. Şi de mine încă să fie neiertat, în veci“, scrie un oarecare Costandin Veisa, diac în visteria lui Alexandru vodă Mavrocordat pe la 1785. Sau: „această carte este a dumnealui logofătului Gorovei şi cine ar fura-o sau de găsitu a fi la cineva, de nu o va spune-o să fii în veci afurisit, cu tot neamul lui. Martie 26“. Aceste însemnări, destul de numeroase, susţin, de fapt, că furtul cărţilor este o practică, o practică foarte la îndemînă. Cărţile circulă nu numai pe filiere ştiute şi prevăzute, ci şi pe filiera unui furt calificat sau doar accidental. Şi atunci, oamenii timpului îşi protejează micile comori de lecturi prin închiderea lor în spaimele morţii blestemate. Bănuim că puţini vor fi fost impresionaţi de această judecată divină, şi poate că la fel de puţini vor fi fost cei care vor fi citit, fie şi în gînd, mînia proprietarului. Banii, sau simpla foame, vor fi fost mai aproape decît destinul unei biete cărţi.
Aceste destine de altădată mă duc cu gîndul la eşecul unei iniţiative lăudabile. Bookland şi-a propus să ofere lectură, lectură la tot cartierul: cărţi în metrou şi autobuz, cărţi uşoare, de vară, care să invite la lectură. Cărţile cu pricina n-au invitat, din păcate, la lectură, ci doar la furat. Acum, mie mi-e foarte greu să cred că acele cărţi au fost furate de dragul lecturii, că acele cărţi vor fi aşteptînd cuminte pe etajeră să fie citite, de lectori pasionaţi, cu picioarele atîrnate într-un fotoliu comod, cu cafeaua alături şi coşul de mere iradiind lumina toamnei. Iniţiatorii, deşi dezamăgiţi, cred, naivi, că şi furtul cărţilor este un semn bun, şi, aşadar, vor continua. Le urez succes, dar îi sfătuiesc mai bine să doteze o bibliotecă şcolară sau sătească. Cel puţin acolo destinul unei cărţi poate fi cunocut. Aşa, ele vor fi ajuns prin cine ştie ce sobe, focuri, tomberoane, canale, toalete sau pe tarabele anticarilor. Un om care preţuieşte o carte, care are gustul lecturii, n-o fură niciodată, aşa, din metrou, şi din prima...
Pot doar să sper că focurile Iadului şi singurătatea lui Cain, inscripţionate pe coperte, i-ar speria pe creştinii necredincioşi ai umilului nostru secol.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.