Cărţi vechi
Identitatea unui oraş este dată şi de anticariatele lui. Cine nu asociază Parisul cu buchiniştii de pe cheiurile Senei? E adevărat că, de la o vreme, în cutiile lor, cărţile, bune sau rele, sînt toate învelite în celofan, aşa că nu mai poţi să le răsfoieşti. S-a pierdut astfel plăcerea de a intra cînd într-o lume, cînd într-alta, şi de a aprecia pe loc interesul unui autor necunoscut sau al unui subiect încă nou. S-a săvîrşit o crimă culturală de mari proporţii. Din fericire, Parisul a păstrat destule alte repere secrete ale unui pelerinaj al cititorilor. Ei trebuie, de pildă, să se oprească la "Shakespeare & Co.", anticariatul englezesc din apropiere de Notre Dame, unde, urcînd o scară şubredă, cineva se trezeşte în interiorul în care Sylvia Beach îl primea pe Hemingway. La "Samuelian", pe rue Monsieur le Prince, trei generaţii au adunat cărţi despre Orient şi despre Balcani. Londra are anticariatele de pe Charing Cross, Amsterdam şi Bruxelles aşteaptă vizitatorul străin, cu tainiţe pline de volume de toate vîrstele şi limbile. Însă nicăieri în Europa nu se găsesc cărţile vechi atît de multe, variate şi ieftine, ca la Boston sau New York. Ca şi cum ai intra într-o pădure vrăjită, cu poteci nesfîrşite. Calitatea fondului de carte care se desfăşoară sub ochii eventualului cumpărător este mărturia cea mai grăitoare despre viaţa culturală din oraşul acela, aşa cum a fost sau cum încă mai vrea să fie. Dar la Bucureşti? De cînd preţurile în librării au crescut peste orice limită rezonabilă, fără să împiedice editorii să pompeze necontenit cărţi noi pe piaţă, chiar dacă sînt traduceri ale literaturii de sală de aşteptare, la gară sau la dentist, ne încercăm norocul la anticariate, cîte au mai rămas. Altădată, erau multe. Cel de lîngă "Scala", în locul căruia a apărut un magazin de bijuterii, a fost, vreme îndelungată, cel mai bun. Mai era cel de peste drum de "Nestor", dispărut odată cu tot grupul de case scunde din care făcea parte, pentru a fi înlocuit întîi cu o cofetărie - aceea se mutase acolo după cutremurul din "77 -, iar în ultimii ani cu vitrine strălucitoare la care nici nu mă uit (mi se pare că expun îmbrăcăminte de lux). Acolo, unde, iarna, duduia un godin fierbinte, cărţile ticseau rafturile de pe pereţi sau erau aruncate pe masa lungă din centrul încăperii. Printre ele am găsit un volumaş franţuzesc cu ex-libris-ul cabinetului de lectură (adică de împrumut) C.A. Rosetti şi Winterhalder, deci din ajunul Revoluţiei de la 1848. Alt anticariat era pe strada Polizu, aproape de întîlnirea ei cu Calea Griviţei: o bătrînă ursuză dormita în mijlocul mormanelor de cărţi. Cîtva timp, a mai fost unul pe Calea Moşilor, mergînd spre Obor, pe stînga. Dar să nu uit, dintre cele vechi, pe acela în care intram cel mai des, în fundul galeriei Kretzulescu, unde s-au vîndut pe rînd ultimele biblioteci boiereşti. Era pe cînd mobilele din aceleaşi case luau drumul "Consignaţiei". La acest anticariat, un domn înalt şi gros (Weinberg?) arăta cu competenţă şi orgoliu stampe japoneze sau albume de artă, prea scumpe pentru mine, care, în schimb, am cumpărat, frumos legată, traducerea franceză a unei piese de Ibsen, cu subiectul din istoria medievală a Norvegiei. Acum, avem comerţul privat, care a început cu prăvălia din colţul străzii Corbeni cu Calea Moşilor: "Artis" este o firmă serioasă. La Dalles ("Noi") şi la intrarea în Teatrul Naţional sînt şanse să descoperi ce căutai sau, mai ales, ce nici nu-ţi închipuiai că există, dar, adesea, după ce te-ai uitat la preţ, suspini şi pui cartea la loc. La fel se întîmplă şi la anticariatul care şi-a luat, nu ştiu cu voia cui, numele lui Ion Brătianu, la parterul clădirii unde PNL îşi avea sediul în 1990, cînd îl asedia o mulţime înverşunată ca la Bastilia. Pe Calea Moşilor, după răspîntia cu Pake şi cu Mîntuleasa, altă prăvălie, care avea o legătură de neînţeles cu PD, atunci cînd acesta era condus de Petre Roman, a fost, pentru scurtă vreme, o adevărată binefacere pentru clienţi ca mine. Pe strada Academiei, pe strada Doamnei şi în pasajul subteran de la Universitate, cineva se poate opri, cu ceasurile, şi nu pleacă niciodată cu mîna goală. Celălalt comerţ cu carte veche, nelegiuit ca o tabără de beduini în deşertul irakian, este acela întins de-a lungul întregii faţade a Universităţii. Aceste tarabe sînt frecventate de cei mai aleşi oameni de carte - am văzut acolo şi zîmbetul însorit al dlui Şora -, dar a încăput pe mîna unor analfabeţi. Ani de zile s-au vîndut acolo cărţile furate din depozitele Bibliotecii Academiei (îmi închipui că fără ştiinţa preşedintelui de pînă ieri). A venit şi rîndul altor colecţii, particulare. Rechinul e invizibil şi transmite preţul, pe telefonul mobil, unor vînzători care or fi crezînd că hîrtia tipărită se vinde la kilogram. Pentru un volum greu, ca Istoria comunei Bogdana din Tutova, mi s-a cerut un milion şi jumătate. Faţă de cărţi ca şi faţă de case, s-a dezlănţuit o lăcomie oarbă. Cu rezultatul că trecutul, şi aşa erodat, se fărîmiţează şi zboară ca pulberea împrăştiată de un vînt rău.