Cărţi uitate

25 noiembrie 2007   IERI CU VEDERE SPRE AZI

A avut şi la noi cîteva ecouri eseul lui Pierre Bayard, Cum să vorbeşti despre cărţile pe care nu le-ai citit? (Minuit, 2007). Autorul distinge patru categorii: cărţile pe care nu le cunoaştem, cărţile pe care le-am parcurs, cărţile despre care am auzit vorbindu-se şi cărţi pe care le-am uitat. Bayard (care este şi profesor universitar) admite că multe din cărţile pe care le indică studenţilor nu le-a citit el însuşi sau doar le-a răsfoit în grabă. Cel mai mult m-a interesat capitolul despre cărţile uitate. Problema memoriei, notează pe bună dreptate autorul, se pune aici cu acuitate, fiindcă uitarea intervine nu asupra cărţii, ci asupra lecturii ei: "Cărţile nu sînt legate numai de cunoaştere, ci de asemenea, de pierderea memoriei sau chiar a identităţii: iată un element ce ar trebui să-şi manifeste prezenţa în orice reflecţie asupra lecturii, în caz contrar aceasta n-ar lua în consideraţie decît latura pozitivă şi acumulativă a frecventării textelor. A citi înseamnă nu numai a se informa, ci, de asemenea - şi poate mai ales - a uita..." Există, adaug, o artă a uitării, aşa cum există o artă a memoriei (despre ele au scris Paul Ricœur sau Harald Weinrich). În definitiv, uitarea este şi un fel de igienă a minţii. Aceasta e cu atît mai necesară cu cît, în zilele noastre, sîntem bombardaţi cu informaţii. Mintea noastră reacţionează aici din instinct, fie aruncînd peste bord informaţiile parazitare, fie ascunzîndu-le în vreun colţ. Şi, nu o dată, transferînd asupra computerului ceea ce memoria noastră refuză să reţină. Revenind la cărţi, ar mai fi o categorie de oameni care pur şi simplu nu au ce să uite fiindcă nu au citit. Sînt ei pe acelaşi plan cu cei care au ce să uite? De regulă, avem în bibliotecile noastre mai multe feluri de cărţi. Ar fi, mai întîi, cărţile - să zicem - de referinţă, enciclopedii, dicţionare, istorii literare ş.a.m.d. Le consultăm din cînd în cînd, sînt ele însele instrumente graţie cărora nu doar ne informăm, ci şi ne împrospătăm memoria. A doua categorie e reprezentată de cărţile "clasice" într-un sens foarte larg, de cărţile marilor autori pe care le considerăm indispensabile. A treia categorie ar fi cărţile de care, dintr-o raţiune sau alta, ne-am ataşat şi de care nu ne îndurăm să ne despărţim chiar dacă e puţin probabil că le vom reciti vreodată. În sfîrşit, a patra categorie ar fi cărţile pe care le-am uitat şi care rămîn, în virtutea inerţiei, pe rafturile bibliotecii. Am povestit odată, în această rubrică, modul în care am recitit, fără să vreau, un roman de Julian Barnes. Plecam în călătorie şi am luat în grabă romanul pentru a-l citi în tren. Mi-am adus aminte de el după primele pagini. Cînd l-am pus în geantă eram însă convins că nu-l citisem. Nu emit aici cîtuşi de puţin o judecată de valoare: vina - dacă o putem numi aşa - era a mea, nu a lui Barnes. Am în biblioteci multe cărţi din perioada cînd făceam cronică literară. Le deschid astăzi cu un sentiment bizar. Văd însemnările pe care le-am făcut atunci, sublinieri, săgeţi, note pe marginea paginilor sau pe foaia albă de la sfîrşitul cărţii. De ce am subliniat? De ce am făcut o săgeată, de ce am scris "v. Popescu" sau "v. Georgescu"? Parte din însemnări le-am folosit, cu siguranţă, în cronica la carte. Altele au rămas neutilizate şi mi-e tot mai greu să ghicesc rostul lor. Aveam obiceiul să introduc la sfîrşitul cărţii tăieturi din reviste, cronici, articole despre volumul respectiv. Cu timpul, tăieturile s-au îngălbenit, hîrtia proastă de ziar s-a imprimat în paginile cărţii. Cel mai adesea însă funcţia mnemotehnică a însemnărilor este evidentă. Mi se întîmplă chiar să-mi reamintesc momentul şi contextul lecturii. Nu altceva a arătat, la urma urmelor, Marcel Proust: că, peste ani, ne amintim mai mult de împrejurările lecturii decît de cartea respectivă. Sau, cum spune acelaşi Pierre Bayard: ar trebui mai curînd să vorbim despre delectură "pentru a califica această mişcare necontenită de uitare a cărţilor (...), o mişcare constituită în acelaşi timp de dispariţia şi bruierea referinţelor care transformă cărţile, adesea reduse la titlurile lor sau la cîteva pagini aproximative, în umbre vagi plutind pe suprafaţa conştiinţei noastre".

Mai multe