Bulevard de închiriat

Îl cheamă Lascăr Catargiu, nume pe care-l purtase în toată prima jumătate a secolului trecut şi pe care i l-am dat înapoi în 1990, după ce comuniştii îi ziceau Ana Ipătescu, fiindcă-i acordaseră acestei cucoane belicoase de la "paşopt" rangul de eroină naţională. La început se numea Bulevardul Colţei, iar acest început a fost un sfîrşit (de veac XIX): prima autorizaţie de construcţie datează din 1898, încă şase " din anul următor. Oraşul a fost cîndva mîndru de frumuseţea acestei străzi, care semăna, fiindcă aşa voiseră arhitecţii (străini sau educaţi în străinătate), cu cartierele elegante din capitalele occidentale. Ceea ce va fi fost, poate, rigid în imitaţie se umanizase mai tîrziu, deoarece bucureştenii adăugaseră cîte o şuviţă de grădină între casă şi trotuar, aşa încît, primăvara, pe gardul de fier forjat se căţărau zorele. În alte curţi, mai adînci, în fundul cărora se mai văd fostele grajduri cu remiza trăsurii de altădată sau cîte un fost porumbar, crescuseră castani (cei care n-au fost tăiaţi între timp se acoperă de o horbotă albă pe la 20 aprilie, iar în septembrie te bombardează cu mingile lor lucioase). Mai erau, pînă acum treizeci de ani, şi plopii care mărgineau de o parte şi de alta fosta alee de călăreţi din mijlocul bulevardului (în locul lor s-a plantat de curînd un singur şirag de firavi platani). Casele naţionalizate şi pline de locatari noi au arătat din ce în ce mai uzate. În 1989, o hotărîre a "tovarăşului" condamnase aceste clădiri care-i aduceau aminte de detestatul regim burghezo-moşieresc şi dărîmarea lor începuse din Piaţa Victoriei spre Piaţa Romană. Am crezut că ele sînt salvate cînd Ceauşescu şi-a primit pedeapsa meritată. Deşi, de ani de zile, faţadele sînt desfigurate de cele mai tîmpite reclame, întrecîndu-se între ele ca urîţenie, cele două fronturi au rămas relativ intacte. Imobilul "Orange", oricum, s-a înfipt pe terenul lăsat liber de ultimele demolări. Cîte o casă vopsită roz sau chiar noua clădire a Poliţiei care rupe ţesutul urban tradiţional sînt stridenţe cu care ne-am obişnui, dacă ar fi numai ele. Sîntem într-o zonă protejată, dar, după ce, lîngă colţul cu strada Visarion, blocul ridicat (neterminat) în locul căsuţei lui Vlahuţă, demolată cît ai bate din palme, astupă perspectiva spre biserica de alături, este de temut o ofensivă distrugătoare. Pe aceeaşi latură a bulevardului, anunţurile "de închiriat" sau "de vînzare" se ţin lanţ. Criza, nu? Şirul începe cu splendida casă Petraşcu, restaurată exemplar de arhitectul Beldiman, de închiriat acum, şi continuă cu fosta ambasadă a Japoniei, de închiriat sau chiar de vînzare. Urmează nr. 10, în curtea căreia era o expoziţie de cactuşi (ei nu s-au vîndut, casa da). La ultimul etaj de la nr. 14, "for rent". "For sale" este nr. 18, unde locuia în 1923 D.N. Bălescu "mare proprietar", probabil în clădirea din spate, ascunsă de faţada mai nouă, aliniată cu cele vecine. Vom vedea cum se aplică legea urbanismului, recent votată. Povestea caselor acestora este un capitol din istoria socială a oraşului. Cea mai veche care s-a păstrat este actuala ambasadă a Siriei, care în 1907 îi aparţinea unui doctor Andronescu. Din 1899 era casa Bossy, cu blazon pe turnul ei, care fusese mai înainte a inginerului N.C. Mironescu, inspector general şi director din 1902 al Şcolii de Poduri şi Şosele: a fost demolată după cutremurul din 1977. Tot din 1899 datează casa C. Pappazoglu (nr. 42, fost 56) care se restaurează acum. Arhitectul ei a fost un englez, M. Monckton. În 1900 apăruse, purtînd deja nr. 61, un adevărat palat, ai cărui proprietari erau Adina Ghica şi soţul ei, Grigore Olănescu, vice-preşedinte al Senatului, casa fiind moştenită, după moartea lor într-un accident de tren (deja în 1907!), de Alexandrina Cantacuzino. La demolarea sa, în 1989, a dispărut şi casa îngustă din spate, cu ieşire spre Calea Victoriei şi cu balcon spre Bdul Colţei, unde Elena Văcărescu, cînd venea în ţară, era găzduită de vara ei Zoe Caribol. Dintre cei mai vechi locuitori ai bulevardului au fost trei generali " Băicoianu, Lucasievici, Arion " şi, din 1906, un academician, Ştefan Hepites (1851-1922), meteorolog, climatolog, seismolog, astronom şi geograf. Între cele două războaie, această arteră a rămas rezervată familiilor boiereşti, înalţilor funcţionari şi ofiţerilor superiori. În 1927, nr. 4 era al deputatului C. Brăescu, la nr. 31 locuia Gr. G. Duca, fratele ministrului liberal, la nr. 34 " diplomatul Carol Davila. În 1930, în casa de la nr. 22 (astăzi 20) era locuinţa ministrului Olandei, mai tîrziu un apartament, probabil acelaşi, fiind ocupat de ministrul Portugaliei, domnul Martin de Brederode. S-ar putea să mai povestesc şi altădată despre cum aceste case au străbătut un secol şi despre oamenii care le-au însufleţit.