Britonilor, să vă trăiască Regina!

În noaptea de 5/6 februarie 1952, regele George al VI-lea al Marii Britanii înceta din viaţă mai curînd neaşteptat, dat fiind că era încă un monarh tînăr – doar ce împlinise 56 de ani (pentru cei familiarizaţi mai mult cu Premiile Oscar decît cu istoria monarhiilor europene: acest George al VI-lea, de care vorbesc, e regele bîlbîit şi yet fermecător din mult-premiatul relativ recent film The King’s Speech). Fiica cea mare a regelui, Elisabeta (alintată în familie Lilibeth), se afla atunci, în acel februarie ’52, în drum spre Australia, într-un turneu care-o purta prin colonii pe-atunci britanice. La aflarea tristei veşti, Lilibeth s-a întors la Londra – şi a devenit Regina Elisabeta a II-a.

Au trecut 60 de ani. Recent, britonii au aniversat jubileul de diamant al reginei lor (jubileul de aur a fost serbat în 2002). Mi se pare a fi unul dintr-acele momente în care chiar şi cel mai înfocat republican – fie el român, sau francez, sau american, sau ce vreţi – nu poate nega evidenţa: monarhiile de calitate au, totuşi, nu numai valoarea, ci şi farmecul lor.

Deseori spunem că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. E doar parţial adevărat: mai corect ar fi să acceptăm că fiecare popor îşi creează propriii lideri. Regina Elisabeta a II-a e elementul de stabilitate al unei Britanii care, altfel, în şase decenii, s-a schimbat profund. Commonwealth-ul britanic nu mai arată azi ca în ’52. Televiziunea de stat, BBC Radio şi ziarul The Times nu mai domină informativ căminele britanicilor. În acele cămine, azi, sînt mai multe mame care-şi cresc singure copiii decît erau în 1952 – cu menţiunea că acum aceste mame se numesc „familii monoparentale“, pe cînd atunci erau „văduve de război“. Bărbaţii din aceste cămine, cîţi or fi ei, nu mai fumează pipă în proporţia în care se fuma în anii ’50 – ba încă şi de băut se bea mai puţin ca altădată, din moment ce vestite pub-uri britanice trag obloanele, iar cei ce apreciază pe mai departe berea caldă, scotch-ul sau ginul le cumpără azi de la hipermarket (un concept care nu exista în 1952) şi le consumă acasă, în faţa televizorului.

În anul în care Lilibeth ajungea regină, vedetele pop ale tinerilor britanici se numeau Stargazers, Vera Lynn sau Doris Day – iar pozele lor, alb-negru, erau timid lipite în albume. Au trecut anii, s-a schimbat moda: în anii ’60 au urmat Beatles-ii (e suficient). În anii ’70 au explodat revistele ale căror pagini din mijloc formau un poster color tocmai bun de lipit pe perete: cu Freddy Mercury & Queen, cu Elton John, ABBA (cu suedezele lor cu tot) sau Leo Sayer. Iar mai apoi, la începutul anilor ’80, cînd Charles & Diana tocmai se căsătoriseră şi apăruse zvonul – probabil KGB-ist – că regina s-ar putea retrage (avea deja 30 de ani de domnie) pentru a lăsa locul fiului, prin videoclipuri se lăfăiau Duran Duran, Eurythmics sau Depeche Mode. Majoritatea acestora s-au pensionat (care mai sînt în viaţă!) şi doar Rod Stewart şi Rolling Stones au mai ţinut, cît de cît, pasul cu regina – dar numai pe ultimii 40 de ani. Regina merge mai departe: a lăsat în urmă epoca radioului şi probabil că o va îngropa şi pe cea a mp3-ului.

În ciuda aparenţelor, regina britonilor n-a avut domnie lină. Cine şi-o închipuie stînd la taclale toată ziua, în aşteptarea ceaiului de la five o’clock – din moment ce are un premier ce conduce în numele ei (pînă acum, de la Churchill la Cameron, regina a schimbat 13 prim-miniştri) – e wrong rău. Regina Elisabeta a avut dealuri şi văi (ups and downs, pe graiul ei) în toţi aceşti ani, crescînd în popularitate (cum s-a întîmplat la începutul anilor ’60 sau în anii din urmă) sau, dimpotrivă, scăzînd (în ultimii ani ’70 sau în ultimii ani ’90, după moartea lui Lady Di). Uneori a fost simpatizată cu surplus, alteori a fost caricaturizată la extrem. La mijlocul anilor ’90, ajungeam în Québec-ul canadian tocmai pe cînd francofonii locului pregăteau un referendum pentru independenţă iară tinerii colegi québecois mi se lăudau zgîriind ostentativ profilul reginei de pe moneda canadiană de 2 dolari. A trecut şi asta. Canada e la locul ei, Australia tot acolo, iar profilul reginei e pe toate monedele, mai mult sau mai puţin zgîriate. Azi, acum, în timp ce dvs. citiţi aici, un popular lider scoţian pregăteşte un referendum pentru ieşirea Scoţiei din Marea Britanie. Vom vedea. Eu, totuşi, pariez pe regină.

Popoarele şi ţările, cu atît mai mult în epoca accelerată a incertitudinii în care trăim, au nevoie de simboluri. Pentru britoni, această regină, de 60 de ani, asta face: dă sentimentul continuităţii; simbolizează stabilitatea ce trece dincolo de mode, de crize sau de mofturi. Drept care închei, admirativ şi uşor gelos: britonilor, să vă trăiască Regina, faceţi-o mîndră de voi şi mîndriţi-vă cu ea! 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.